Mă numesc Basil Elton şi sunt paznicul farului din North Point, de care tata şi bunicul au avut grijă înaintea mea. E un far cenuşiu, construit destul de departe de ţărm, pe stâncile alunecoase, dezvelite doar de reflux. Vreme de un veac, navele cele mai arătoase de pe şapte mări au trecut falnic prin faţa lui. Când trăia bunicul, erau foarte multe, însă în anii tatălui meu se împuţinaseră în mare măsură. Acum vin atât de rar, că uneori mă simt înfiorător de singur, de parcă aş fi ultimul om de pe pământ.
Navele acelea vechi, cu pânze albe, soseau de pe coaste îndepărtate unde străluceşte un soare fierbinte şi miresme ameţitoare plutesc deasupra grădinilor şi templelor viu colorate. Bătrânii căpitani veneau adesea să-l vadă pe bunicul meu, să-i vorbească de lucrurile pe care el le-a povestit tatălui meu, iar tata mi le-a povestit mie în lungile seri de toamnă, când vântul dinspre est urla nebuneşte. Iar despre lucrurile pomenite şi despre multe altele eu am citit în cărţile primite când eram tânăr şi foarte curios. Există însă ceva şi mai măreţ decât ştiinţa bătrânilor şi decât cea din cărţi. Asta-i ştiinţa secretă a oceanului. Albastru, verde, cenuşiu, alb sau negru, calm, agitat sau cu mici valuri înspumate, oceanul nu-i niciodată tăcut. Îl observ dintotdeauna, îl ascult şi-l cunosc bine. La început îmi spunea numai poveşti simple despre plajele liniştite şi porturile din vecinătate, dar cu trecerea anilor a devenit mai prietenos, vorbindu-mi şi despre altceva. Despre subiecte mai stranii şi mai îndepărtate în spaţiu şi timp. Câteodată, în amurg, aburii suri de deasupra orizontului s-au retras într-o parte şi-n alta ca să-mi îngăduie să descopăr ce se afla dincolo de lumea reală. Iar alteori noaptea, apele adânci ale mării au devenit limpezi şi fosforescente, ca să pot întrezări ce ascundeau în străfundurile lor. Şi lucrurile pe care le-am văzut adesea m-au făcut să înţeleg ce a fost, ce va fi şi ce este fiindcă oceanul e mai vechi decât munţii, şi plin de amintirile şi de visele timpului.
Corabia aibă avea obiceiul să vină dinspre sud, când luna era plină şi înălţată mult pe cer. Venea dinspre sud, alunecând încet şi tăcut pe suprafaţa mării. Şi fie ca marea era agitată sau calmă, fie că vântul era favorabil, sau nu, plutea mereu cât se poate de normal, cu toate pânzele desfăşurate, cu lungile ei şiruri de vâsle lovind apa în acelaşi ritm. Într-o noapte, am zărit pe punte un om cu o barcă, echipat cu o tunică lungă şi care părea că-mi face semne s-a mă îmbarc pentru o călătorie spre ţărmuri depărtate şi necunoscute.
L-am revăzut adesea după aceea, pe lună plină, şi de fiecare dată îmi făcea semne. În noaptea când am răspuns chemării lui, luna strălucea din cale-afară de viu. Am traversat valurile până la corabie pe un pod alcătuit din raze de lună. Omul care îmi făcuse semne mi-a urat bun venit într-o limbă melodioasă ce-mi părea perfect cunoscută. Orele următoare fură pline de cântecele vâslaşilor. Navigam spre sudul misterios, călăuziţi de sclipirea aurie a lunii pâine. Iar la ivirea zorilor roşietici ai zilei, am zărit ţărmul verde al unor ţinuturi îndepărtate, limpezi şi frumoase, pe care nu le ştiam. Terase impunătoare, presărate cu arbori, lăsau să se vadă ici-colo acoperişuri albe, strălucitoare, şi coloanele unor temple ciudate, ridicate din mare. Pe când ne apropiam de ţărmul înverzit, omul cu barbă mi-a vorbit despre ţinutul acela, ţara Zar, unde se găseau adunate laolaltă toate visele şi toate gândurile minunate trăite cândva de oameni şi apoi uitate. Cercetând iarăşi terasele, mi-am dat seama că apusese adevărul, căci multe din spectacolele ce mi se ofereau privirii le mai văzusem printre ceţuri, dincolo de orizont, şi în adâncurile fosforescente ale oceanului. Erau, de asemenea, forme şi fantezii mai încântătoare decât tot ce privisem până atunci: viziuni ale tinerilor poeţi morţi înainte ca lumea să poată afla ce văzuseră şi ce visaseră. Noi n-am ancorat însă lângă pajiştile vălurite din Zar, deoarece se zice că acela care pune piciorul acolo nu se mai întoarce nicicând în lacurile sale natale.
În vreme ce corabia albă se îndepărta fără zgomot de terasele şi templele din Zar, am, observat departe, la orizont, turlele unui oraş. Omul cu barbă mi-a spus:
— E Thalarion, oraşul celor o mie de minuni, acolo se află toate misterele pe care omul a încercat zadarnic să le pătrundă.
Când am ajuns aproape, am văzut că aşezarea era mai mare decât toate oraşele visate de mine înainte. Turlele templelor sale străpungeau cerul, nu le puteai zări vârful. Până dincolo de orizont se întindeau ziduri severe, cenuşii, pe deasupra cărora reuşeai să distingi doar câteva acoperişuri, straniii şi neliniştitoarei, însă decorate cu frize bogate şi cu minunate sculpturi. Mă ardea dorinţa de a intra în oraşul acela fascinant, dar şi respingător, şi l-am rugat pe bărbos să mă debarce pe jetelă, lângă enorma poartă sculptată Akariel. El a refuzat, vorbindu-mi cu blândeţe:
— Mulţi sunt cei intraţi în Thalarion, oraşul cu o mie de minuni, însă niciunul dintre ei n-a mai revenit vreodată. Căci acolo nu trăiesc decât demoni smintiţi care au fost cândva oameni, iar străzile sunt albe de osemintele celor ce şi-au ridicat privirile spre zeiţa Lathi, stăpâna oraşului:
Corabia albă trecu, aşadar, pe dinaintea zidurilor din Thalarion şi, timp de mai multe zile, se ţinu pe urmele unei păsări care zbura spre sud, având penajul sclipitor, de culoarea cerului. Apoi am ajuns pe o coastă ademenitoare, cu tufe înflorite în toate nuanţele, şi unde, cât vedeai cu ochii, nu întâlneai decât crânguri vesele şi copaci scăldaţi din plin de lumina soarelui ajuns la zenit. Din nişte boschete ascunse, ajungeau până la noi frânturi de cântec şi de melodii armonioase, întrerupte prin râsete atât de plăcute încât, nerăbdător, i-am îndemnat pe vâslaşi să mine mai repede. Omul cu barbă n-a scos un cuvânt, însă mă observa pe când ne apropiam de malul copleşit de crini. Deodată, vântul care adia peste pajiştile înflorite şi peste copacii stufoşi aduse un miros ce m-a făcut să mă înfior. Suflarea lui se întări şi aerul se umplu de mirosul fetid şi carnal al oraşelor lovite de ciumă şi al cimitirelor abia săpate. În vreme ce ne îndepărtam rapid de coasta blestemată, bărbosul mi-a vorbit în. sfârşit:
— Asta e Xura, ţara plăcerilor de neatins.
Încă o dată, corabia albă urmă pasărea cerului pe mări calde, mângâiate de brize uşoare şi înmiresmate. Zi după zi, noapte după noapte am tot plutit, iar pe lună plină ascultam cântecele vâslaşilor, unduioase ca noaptea îndepărtată în care îmi părăsisem ţinutul natal.
Pe un încântător clar de lună, am aruncat ancora în portul Sona-Nyl, mărginit de promontoriile de cristal, gemene, care se înalţă din mare şi, întâlnindu-se, formează un arc splendid. Era Ţara Închipuirii. Am ajuns la ţărmul înverzit pe un pod de aur alcătuit din raze de lună. În ţinutul Sona-Nyl nu există nici timp, nici spaţiu, nici suferinţă, nici moarte, iar eu am rămas acolo vreme de mai multe eternităţi. Crângurile şi pajiştile sunt verzi, florile vii şi parfumate, râurile albastre şi cântătoare, fântânile limpezi şi răcoroase. Minunate şi măreţe sunt templele, palatele şi oraşele din Sona-Nyl. Pământul acesta n-are margini, căci după fiecare spectacol al frumuseţii îmi oferea altul încă şi mai frumos. La ţară şi în splendoarea oraşelor, mulţumiţi, oamenii trăiesc după placul inimii lor. Toţi locuitorii sunt înzestraţi cu o graţie nepieritoare şi au parte de o fericire neumbrită de nimic.
Pe parcursul eternităţilor petrecute de mine acolo m-am plimbat cu sufletul răpit prin grădinile ce lăsau să se vadă printre pâlcuri de arbuşti pagode cu acoperişul avântat în sus la ambele capete şi unde pe marginea aleilor albe cresc tufe gingaşe cu flori. M-am căţărat pe dealuri din al căror vârf puteam contempla împrejurimile de un farmec subtil: târguri dominate de clopotniţe se cuibăreau în scobiturile văilor pline de verdeaţă, iar cupolele aurii ale unor oraşe imense scânteiau pe orizontul nesfârşit. Am admirat pe clar de lună marea sclipitoare, promontoriile de cristal şi portul liniştit unde stătea la ancoră corabia albă. Şi tot într-o noapte cu lună plină, în anul imemorial Tharp, am remarcat silueta păsării cerului. Îmi făcea semne şi m-a cuprins iarăşi dorul de ducă. I-am vorbit atunci omului cu barbă, mărturisindu-i dorinţa mea de a vizita îndepărtata Cathurie, pe care n-a văzut-o nimeni, dar se credea că ar fi situată dincolo de coloanele de bazalt din apus. Ţara aceea e a Speranţei şi în ea luminează în toată strălucirea lor reprezentările ideale ale lucrurilor cunoscute de noi – cel puţin aşa îşi închipuie lumea. Însă bărbatul mi-a zis:
— Ia aminte la mările primejdioase unde se spune că se află Cathuria. În Sona-Nyl nu există nici durere, nici moarte, dar cine poate şti ce-i dincolo de coloanele bazaltice de la apus?
În luna următoare m-am îmbarcat pe corabia albă şi am părăsit portul acela paşnic, însoţit de bătrân.
Pasărea cerului, zburând înaintea noastră, ne-a condus până la coloanele de bazalt din apus, însă de data asta vâslaşii nu şi-au mai cântat cântecele duioase sub lună. Mă gândeam adesea la ţara necunoscută a Cathuriei, la boschetele ei, la palatele ei minunate, întrebându-mă ce plăceri noi mă aşteptau.
Cathuria, îmi repetam, este lăcaşul zeilor şi ţinutul unor oraşe de aur, fără număr. Pădurile sunt de santal şi de aloe, ca boschetele înmiresmate de camorin, iar prin arbori ciripesc vesel păsări colorate.
Pe înălţimile verzi şi înflorite se înalţă temple din marmură roz, bogat sculptate, iar în curţile lor se află fântâni de argint prin care ţâşnesc, cu un susur încântător, apele parfumate ce coboară de la ivzoarele râului Narg. Iar oraşele Cathuriei sunt încinse cu ziduri de aur, străzile lor tot cu aur sunt pavate. În grădinile acestor oraşe cresc orhidee stranii, şi mai găseşti acolo lacuri plăcut mirositoare cu fundul de coral şi ambră. Noaptea străzile şi grădinile sunt luminate de felinare meşteşugit fasonate din carapace de broască ţestoasă, în trei culori, şi auzi sunetele melodioase ale unui s'olist şi ale unui cântăreţ din lăută.
Şi toate casele din Cathuria sunt palate, fiecare construit la marginea unui canal plin de miresme pe unde curg apele sacre ale râului Narg. Clădirile sunt din marmură şi porfir, iar acoperişurile sunt din aur sclipitor ce răsfrânge razele soarelui, sporind splendoarea oraşelor, pe când zeii paşnici le privesc de pe piscurile unor munţi îndepărtaţi. Mai strălucit decât toate celelalte este palatul marelui monarh Dorieb, despre care unii afirmă că-i un semizeu, iar alţii că-i zeu de-a binelea.
Zidurile înalte ale palatului său au deasupra o mulţime de turnuleţe din marmură. În săli spaţioase se adună popor nenumărat, şi tot acolo stau agăţate trofee vechi de secole. Iar acoperişul este din aur pur, aşezat pe stâlpi înalţi cu rubine şi lapislazuli. Pardoseala e din sticlă şi de sub ea curg apele iluminate ale râului Narg, prin care înoată peşti multicolori, necunoscuţi dincolo de încântătoarea Cathurie.
Aşa îmi închipuiam eu Cathuria, însă omul cu barbă mă sfătuia mereu să fac calea-ntoarsă şi să revenim pe ţărmurile fericite din Sona-Nyl, fiindcă Sona-Nyl le este cunoscută oamenilor, pe când Cathuria n-o văzuse nimeni, niciodată.
Iar în a treizeci şi una zi a călătoriei noastre pe urmele păsării, am zărit coloanele de bazalt din apus. Ceaţa le învăluia, pentru ca nimeni să nu poată străbate cu privirea dincolo de ele sau să le distingă vârful, despre care se spune că străpunge cerul.
Iar omul cu barbă m-a implorat din nou să fac cale-ntoarsă. Dar nu I-am ascultat, fiindcă de dincolo de pâcla ce înconjura coloanele am avut impresia că aud melodii cântate din gură şi din lăută, slăvindu-mă pe mine, cel ce călătorisem atât de departe pe lună plină şi trăisem în Ţara Închipuirii.
Iar pe sunetele acestui cântec corabia albă s-a afundat în ceaţă, între coloanele de bazalt din apus. Şi pe când muzica înceta iar ceaţa se ridica, nu Cathuria ni s-a ivit dinaintea ochilor, ci o mare agitată şi de neîmblânzit, care ne-a antrenat ambarcaţiunea fragilă spre un loc necunoscut. Curând urechile noastre au perceput vuietul îndepărtat al unor căderi de apă; iar la orizont am observat izbucnirea colosală a unei cascade monstruoase, unde toate oceanele lumii se adunau laolaltă ca să se prăbuşească în neantul abisului.
Atunci omul cu barbă mi-a zis, cu lacrimi curgându-i pe obraji:
— Am plecat din ţara minunată şi n-o s-o mai revedem nicicând. Zeii sunt mai mari decât oamenii, zeii au câştigat.
Mi-am închis ochii înainte de şocul care, ştiam, urma să se producă, ferindu-mi astfel privirile de pasărea cerului, rămasă să-şi agite aripile albastre cu un aer batjocoritor.
După ciocnire a venit întunericul, şi am auzit urlete de oameni şi de făpturi neomeneşti. Vânturile din est băteau cu violenţa furtunii şi îmi îngheţaseră până şi oasele, cum stăteam ghemuit pe piatra umedă ce-mi apăruse sub picioare. Apoi, auzind alte bubuituri, mi-am deschis ochii şi m-am trezit pe postamentul farului de-unde plecasem cu o eternitate în urmă. În bezna de sub mine se puteau distinge contururile neclare ale unui vas mare care se zdrobea de stâncile nemiloase, iar când am privit în sus, am văzut că – pentru prima dată din clipa în care bunicul îşi asumase grija funcţionării lui lumina farului se stinsese.
Iar mai târziu în noapte, când am intrat în turn, am descoperit pe perete un calendar rămas exact aşa cum îl lăsasem eu în ziua plecării mele în călătorie. În zori, am coborât din turn şi am căutat urmele naufragiului pe stânci, dar tot ce am putut găsi au fost o ciudată pasăre moartă, la fel de albastră cum e cerul, şi o vâslă sfărâmată, de un alb mai viu decât al spumei de pe valuri ori al zăpezii de pe înălţimi.
Şi din ziua aceea oceanul nu-mi mai povesteşte secretele lui, iar luna a strălucit de multe ori de atunci încoace, plină, înălţată mult pe firmament, însă corabia albă venită din sud n-a mai apărut niciodată.
SFÂRŞIT
