La vest de Arkham, dealurile se înalţă sălbatice, iar văile sunt acoperite de codri adânci ce n-au cunoscut tăişul securii. Prin viroage înguste şi întunecate, copacii se povârnesc în răsuciri fantastice, iar pârâiaşele subţiri se strecoară fără să iasă vreodată la lumina soarelui. Pe pantele mai line se găsesc gospodării vechi, din piatră, cu colibe chircite, acoperite de muşchi, închizând pe vecie în ele tainele bătrânei Noii Anglii, la adăpostul marilor stânci. Dar toate acestea sunt pustii acum, iar pe acoperişurile joase, olandeze, se prăbuşesc coşurile largi şi marginile lor acoperite de olane atârnă periculos sub ele.
Vechii locuitori au plecat de mult, iar străinilor nu le place să locuiască acolo. Au încercat canadieni de limbă franceză, italieni, polonezi, care au plecat precum au venit, nu atât din cauza a ceea ce se poate vedea, auzi, sau atinge, ci datorită unei năluci. Locul dăunează închipuirilor şi nu aduce vise odihnitoare pe timp de noapte. Acest lucru trebuie să-i ţină pe venetici departe, căci bătrânul Ammi Pierce nu le-a vorbit niciodată despre ce-şi aminteşte din zilele stranii. Ammi, a cărui minte nu mai este de ani de zile tocmai întreagă, este singurul rămas pe aceste meleaguri care să-şi mai aducă aminte de zilele stranii. Şi îndrăzneşte s-o facă, deoarece casa lui este atât de aproape de câmpurile deschise şi de cărările bătute din jurul oraşului Arkham.
Era odată o potecă ce traversa colinele şi văile, care trecea drept pe unde se întinde acum bărăganul pârjolit, însă lumea n-o mai foloseşte. S-a construit un drum nou, şerpuind departe, spre sud. Urmele celui vechi încă se mai găsesc printre buruienile sălbăticiei reînstăpânite, iar unele dintre ele vor mai dăinui, fără îndoială, chiar şi după ce jumătate dintre vâlcele vor fi înghiţite de apele noului lac de acumulare. Apoi, codrii întunecaţi vor fi tăiaţi, iar bărăganul pârjolit va fi scufundat adânc sub undele albastre pe a căror suprafaţă se va oglindi cerul, clipocind în lumina soarelui. Iar secretele zilelor stranii vor fi îngropate pentru vecie, aidoma tainicelor comori ale bătrânului ocean şi aidoma tuturor misterelor de la începuturile lumii.
Când am bătut acele văi şi coline pentru a supraveghea munca la noul lac de acumulare, mi s-a spus că locul era malefic. Mi-au zis acelaşi lucru şi în Arkham. Dat fiind că este un oraş vechi, plin de legende vrăjitoreşti, am crezut că funestul trebuie să fie ceva despre care bunicii au tot şoptit de veacuri la urechile nepoţilor. Numele de „bărăgan pârjolit” mi se părea foarte ciudat şi teatral. M-am întrebat cum intrase în folclorul unor puritani. Apoi am văzut cu propriii mei ochi umbra acelei încurcături de viroage şi povârnişuri de la apus. Am încetat să-mi mai pun alte întrebări în afara celor privitoare la misterul încă mai bătrân ascuns în el. Era dimineaţă când l-am văzut prima oară, însă umbra sălăşluieşte mereu prin părţile acelea. Arborii au crescut prea groşi, iar trunchiurile lor erau prea mari pentru orice pădure sănătoasă din Noua Anglie. Domnea o tăcere mult prea grea pe cărările umbrite dintre ei, iar solul era prea înmuiat de muşchiul umed şi de straturile de putregai, peste care trecuseră ani fără număr.
În spaţiile deschise, mai ales de-a lungul vechii poteci, se găseau mici gospodării aşezate pe coasta dealurilor. Uneori, toate clădirile mai stăteau în picioare, alteori, numai una sau două, iar în unele cazuri nu mai rămăsese din ele decât un horn singuratic sau o pivniţă care se astupa repede. Buruieni şi mărăcini se găseau din abundenţă, iar jivinele se furişau, foşnind, prin iarbă. Un aer de neastâmpăr şi de apăsare învăluia totul, o notă de ireal şi de grotesc, ca şi cum vreun element crucial de perspectivă sau de chiaroscuro se aşezase anapoda. Nu mă mai mira că străinii nu doriseră să rămână, căci nu era o regiune unde să poţi dormi liniştit noaptea. Aducea prea mult cu un peisaj de Salvator Rosa, semăna prea tare cu o gravură interzisă dintr-o poveste gotică de groază.
Însă până şi această privelişte nu era chiar atât de îngrozitoare în comparaţie cu bărăganul pârjolit. Mi-am dat seama – din momentul în care îmi căzu sub ochi, pe fundul unei văi largi – că nici o altă denumire nu se putea potrivi mai bine unui asemenea lucru, şi nimic nu putea să fie într-atât pe măsura numelui său, de parcă poetul1 ar fi plăsmuit acea sintagmă după ce tocmai întâlnise acest colţ de lume. Trebuie să fie, gândeam eu în timp ce-l priveam, efectul vreunui incendiu. Dar de ce n-a mai crescut nimic pe aria acestor cinci pogoane de pustiu cenuşiu ce se întindea sub cerul liber ca un petic uriaş, mâncat de acizi, în mijlocul codrilor şi al câmpurilor roditoare? Se aşternea, în mare parte, la nord de vechea potecă, dar intra puţin şi în partea cealaltă. Mă cuprinse o bizară repulsie faţă de perspectiva apropierii, lucru pe care l-am făcut într-un târziu numai pentru că treburile mele mă mânau să trec pe acolo şi prin împrejurimi. Nu se găsea nici un soi de vegetaţie pe acea întindere largă, ci numai un strat cenuşiu, fin, de pulbere sau de cenuşă, ce nu părea să fi fost vreodată spulberată în bătaia vântului. În preajma lui, arborii erau bolnavi şi piperniciţi, multe cioturi uscate se ridicau sau zăceau putrezind la margine. Trecând în grabă pe acolo, am zărit în dreapta cărămizile şi pietrele împrăştiate ale unui vechi horn şi ale unei pivniţe, în apropiere de gura neagră, căscată, a unui puţ părăsit, ai cărui vapori stătuţi se prindeau în jocuri bizare cu razele soarelui. Până şi întunecoasa pădure întinsă ce urca pe coama dealului şi dincolo de el părea mai îmbietoare, aşa încât nu m-au mai mirat şoaptele speriate ale celor din Arkham. Nu mai exista nici o altă locuinţă sau ruină prin vecinătate, chiar şi în zilele de altădată locul trebuie să fi fost izolat şi îndepărtat. Iar în lumina asfinţitului, temându-mă să rămân peste noapte în acel spaţiu de rău augur, m-am întors înapoi în oraş, ocolind pe drumul şerpuitor de la sud. Mă încerca o vagă dorinţă ca norii să se adune, căci mi se strecurase în suflet o ciudată sfială faţă de adâncimile hăurilor cereşti de deasupra.
