Scriu aceste rânduri într-o stare cu totul aparte, ştiind bine că, în noaptea asta chiar, nu voi mai fi printre cei vii.
M-am trezit fără o para, la capătul supliciului meu de drogat ce nu-şi mai suportă viaţa fără doza obişnuită, şi n-o să-mi pot îndura multă vreme chinul.
Mă voi arunca de la etaj, în strada asta mizerabilă. Şi totuşi, să nu se creadă că morfina, al cărei sclav am ajuns, ar fi făcut din mirie o făptură slabă ori degenerata.
Când veţi citi cele câteva pagini mâzgălite în grabă, n-o să vă pară surprinzător – deşi nu le-aţi putea înţelege pe deplin niciodată – că mă aflu în faţa acestei unice alternative: uitarea sau moartea.
S-a întâmplat într-una din zonele cele mai pustii ale întinsului Ocean Pacific. Eram împuternicitul armatorului pe un pachebot nimerit sub asalturile unui distrugător german. Marele Război abia începuse şi forţele navale nu atinseseră încă ultimul stadiu de degradare. Prin urmare, vasul nostru constituia o pradă de lux, iar echipajul a fost tratat cu tot respectul cuvenit. Temnicerii ne-au acordat atâta libertate încât, la nici cinci zile după ce fuseserăm capturaţi, am găsit prilejul de a fugi singur într-o bărcuţă, cu o rezervă de apă şi provizii suficiente pentru a supravieţui timp îndelungat. Ajuns destul de departe de nava inamică încât să mă pot simţi absolut liber, mi-am dat seama că n-aveam nici cea mai mică idee despre locul unde mă găseam. N-am fost niciodată un marinar bun. Cu toate acestea, am putut deduce din poziţia soarelui, iar mai târziu din cea a stelelor, că eram pe undeva, pe la sud de Ecuator. Dar regiunea îmi era complet străină şi nu mi se arăta înainte nici o coastă, nici o insulă care să-mi dea cel mai mic indiciu. Vremea era frumoasă şi, zile întregi, am rătăcit fără ţintă pe sub un soare de plumb, aşteptând să văd vreo navă la orizont, ori să întâlnesc marginile vreunui pământ locuibil. Degeaba: nici un ţărm ospitalier, nici un vapor nu se arăta. În singurătate, am început să mă simt disperat sub infinitul acelei imensităţi de azur.
Schimbarea s-a petrecut pe când dormeam. Cum anume? Nu pot să ştiu. Chiar tulbure, agitat de tot felul de vise, somnul îmi fusese foarte greu.
Când m-am deşteptat, în sfârşit, am constatat că trupul meu, ca printr-un straniu fenomen de absorbţie, fusese pe jumătate supt de un fel de nămol cum e cerneala, care se întindea în jur ondulând monoton cât cu-prindeai cu ochii, şi unde eşuase, nu departe de mine, şi barca mea.
La vederea unei scene atât de fantastice, atât de surprinzătoare, aş fi putut rămâne din prima clipă zăpăcit de uimire. De fapt, m-a cuprins o imensă panică. Fiindcă în aer şi pe pământul acoperit de putreziciune era un nu-ştiu-ce sinistru, care mă îngheţa de groază. Cadavre de peşti, o grămada de obiecte indescriptibile, ivite ca nişte denivelări din suprafaţa acelei întinderi de mâzgă, dădeau locului un aspect absolut pestilenţial.
Niciodată n-aş putea descrie, aşa cum am trăit-o, hidoşenia fără nume ce stăpânea în tăcerea deplină a unei imensităţi pustii. N-aveai ce auzi, ce vedea, era doar o vastă întindere de mâl.
Teama trezită în mine de acel peisaj uniform şi mut mă apăsa într-atâta încât mi s-a făcut rău.
Soarele strălucea din înălţimile unui cerc fără nori care mi-a părut aproape negru, ca şi cum ar fi reflectat şi el smârcul de culoarea cernelii aflat sub mine. Pe când mă târam spre barcă, mi-am dat seama că situaţia mea nu avea decât o singură explicaţie: datorită vreunei erupţii vulcanice, o parte a vastelor funduri oceanice trebuie să se fi ridicat, aducând astfel la suprafaţă regiuni ce, de milioane de ani, rămăseseră ascunse sub insondabile mase de apă. Acest pământ nou era atât de imens încât, chiar încordându-mi auzul, nu percepeam zgomotul vreunui talaz. Mai mult, nici o pasăre de mare nu venea să se aşeze pe locurile acelea fără viaţă.
Timp de mai multe ore, am rămas pe gânduri în barca mea, care, aplecată într-o rână, mă apăra întrucâtva de soare. Pe măsură ce avansa ziua, scădea umezeala din sol. Acesta părea să se zvânte şi să se întărească; mi-am zis că, nu peste mult, aveam să mă pot aventura de-a lungul lui. În noaptea următoare am dormit cât de cât.
A doua zi, mi-am pregătit o legătură cu hrană şi apă, intenţionând să străbat pământurile acelea în căutarea mării dispărute, şi cu speranţa unei eliberări.
În cea de-a treia dimineaţă, am constatat că solul era destul de uscat încât să pot umbla pe el fără dificultate. Mirosul cadavrelor de peşti devenise înfiorător. Eram însă atât de preocupat de propria mea salvare că nu mă deranjă peste măsură. Adunându-mi tot curajul, am pornit spre o destinaţie necunoscută.
Pe tot parcursul zilei, am mers mereu spre vest, în direcţia unei înălţimi ce se profila pe orizontul acelui deşert. Noaptea mi-am petrecut-o dormind chiar pe jos, iar în zori mi-am continuat drumul spre ţinta aleasă, cu toate că ea nu mi s-a părut cu mult mai aporape decât în prima zi.
În cea de-a patra seară am ajuns la poalele colinei, care era cu mult mai înaltă decât o crezusem din depărtare. Prea obosit pentru o ascensiune, m-am hotărât să mă culc pe panta ei.
Nu ştiu de ce-am avut nişte vise atât de delirante în noaptea aceea. Dar, mai înainte chiar ca luna lividă şi gheboasă să se fi înălţat deasupra câmpiei dinspre răsărit, m-am deşteptat plin de o sudoare îngheţată şi decis să nu mai închid ochii. Viziunile de felul celei pe care tocmai o avusesem erau prea oribile pentru a le putea suporta încă o dată. Sub sclipirile roşiatice ale lunii, am înţeles cât de imprudent fusese din partea mea să întreprind călătoria în plină zi. M-ar fi costat mai puţină energie dacă făceam expediţia când soarele, orbitor şi fierbinte, lipsea de pe orizont. Totuşi, mă simţeam acum în putere să urc acolo unde, în amurg, mi se păruse cu neputinţă să ajung. Mi-am adunat bagajul şi am apucat-o spre creastă.
Am mai spus că monotonia câmpiei era pentru mine sursa unei orori difuze. Dar cred că oroarea a devenit şi mai puternică atunci când, ajuns pe culme, am întrezărit în josul celuilalt versant nişte chei atât de adânci că luna – care nu ajunsese încă la apogeu – nu putea lumina toate cutele lor sumbre. M-am simţit în vârful lumii. Aplecat peste haosul de nepătruns al unei nopţi eterne, mi-am amintit de Paradisul pierdut. O sluţenie diavolească urca din strania împărăţie a tenebrelor.
Pe măsură ce luna se înălţa pe cer, constatam că marginile văii nu erau chiar atât de abrupte pe cât le crezusem. Dimpotrivă, după-o pantă povârnită de câteva sute de picioare, înclinaţia scădea progresiv, îngăduind o coborâre relativ uşoară. Împins de nu ştiu ce impuls, am depăşit creasta. M-am trezit, deodată, în faţa abi-selor infernale unde lumina nu pătrunsese nicicând.
Brusc, atenţia mi-a fost atrasă de un obiect enorm şi singuratic de pe panta opusa, la o sută de iarzi depărtare. Era alb şi sclipitor sub razele lunii. Era pur şi simplu un uriaş bloc de piatră. Am simţit însă că nu putea fi opera naturii. Pe când îl observam cu mai multă băgare de seamă, senzaţii ciudate puseră stăpânire pe mine.
Era imens şi, de la Geneză încoace, zăcuse în adâncuri, pe un fund de ocean. Cu toate acestea, am ştiut imediat că blocul cel straniu era un monolit de proporţii apreciabile şi a cărui masă fusese neîndoielnic prelucrată de om, şi poate că venerată de alte creaturi vii înzestrate cu darul gândirii.
Uluit şi înfricoşat în acelaşi timp, dar şi, mărturisesc, încercat de faimosul fior care la savant sau la arheolog exprimă plăcerea descoperirii, am cercetat împrejurimile cu şi mai multă grijă. Luna, acum aproape de zenit, arunca străluciri stranii şi crude peste falezele ce dominau crevasa. Am observat că un curent puternic se scurgea pe pantele genunii. Apa începea să-mi umezească picioarele. Trecând pe lângă mine, valuri mici se prelingeau spre baza monumentului ciclopic, pe a cărui suprafaţă am putut distinge inscripţii hieroglifice şi basoreliefuri. Nu mai văzusem niciodată prin cărţile mele o scriere asemănătoare cu aceea, compusă din simboluri acvatice: peşti, crustacei, caracatiţe, moluşte, balene şi alţi locuitori ai oceanului. Numeroase ideograme reprezentau, după toate probabilităţile, alcătuiri marine necunoscute în lumea noastră, dar pe care le văzusem în stare de descompunere de-a lungul ciudatei mele aventuri pe vasta întindere de nămol.
Teroarea mea venea dinspre basoreliefuri. Erau perfect vizibile, fiindcă se ridicau mult deasupra pânzei de apă invadatoare. Doré le-ar fi contemplat cu pasiune. Cred, cu adevărat că sculpturile voiau să înfăţişeze oameni – sau cel puţin un anumit gen de ooameni. Se jucau asemeni peştilor prin grote submarine, sau se reuneau într-un sanctuar monolitic care, la rândul său, stătea pe fundul apelor. Nu îndrăznesc să-i descriu în detalii, căci, doar evocându-le imaginea, mă cuprinde leşinul. Mai oribil chiar decât personajele ce bântuiau închipuirea delirantă a unui Poe ori a unui Bulwer, aveau un aspect în mod odios uman, în ciuda picioarelor lor palmate, a mâinilor moi, a buzelor enorme, a ochilor bulbucaţi şi a atâtor trăsături încă şi mai dezgustătoare. Creaturile păreau să fi fost sculptate fără preocupare pentru proporţii: balena care, în basorelief, îşi dădea duhul, victimă a unei asemenea făpturi, era doar cu puţin maj mare decât agresorul ei. Am hotărât că respectivele personaje groteşti nu puteau fi decât zeii închipuiţi ai vreunui trib de pescari sau de marinari, înghiţit mai înainte de a se naşte primul nostru strămoş de la Piltdown, ori omul de Neanderthal.
Înfricoşat de acest spectacol dintr-un trecut atât de scufundat în neguri încât nici cej mai îndrăzneţ dintre antropologi n-ar putea concepe vreodată unul mai îndepărtat, am rămas pierdut în contemplare, pe când luna azvârlea reflexe bizare pe şenalul ivit dinaintea mea.
Deodată, am văzut arătarea. Tocmai ieşea la suprafaţa apelor tulburi, într-un vârtej lent.
Cu aspect respingător, având talia impunătoare, a lui Polifem, monstrul acela uriaş, aparţinând coşmarului, s-a îndreptat în grabă spre monolit, l-a cuprins între braţele lui mari şi acoperite de solzi, iar în vremea asta îşi legăna capul hidos într-un fel de descântec. Îmi închipui că exact atunci am înnebunit. Nu-mi amintesc decât vag de o căţărare frenetică pe faleză, ori de ziua de delir petrecută în barca eşuată. Cred că am cântat mult şi am râs cumplit când nu mai puteam cânta. Am impresia nu tocmai limpede a unei furtuni violente ce trebuia să fi izbucnit pe când ajungeam în vârful falezei. În orice caz, sunt sigur că am auzit tunetul şi alte zgomote comparabile cu cele produse doar de o Natură dezlănţuită.
Când am ieşit din beznă, mă aflam într-un spital din San Francisco, unde mă depusese căpitanul unui vas american care m-a pescuit în plin ocean. Delirasem mult timp, dar se pare că nu dăduseră cine ştie ce atenţie poveştilor mele. Salvatorii mei nu auziseră vorbindu-se de vreun cutremur în Pacific, iar eu n-am insistat la ce bun să le vorbesc despre ceva în care n-ar putea crede?
Într-o zi am întâlnit un etnolog celebru pe care întrebările mele privitoare la străvechea legendă filistină despre Dagon, Zeul-peşte, l-au amuzat. Am priceput îndată că savantul respectiv era înfiorător de convenţional, aşa că nu l-am mai întrebat nimic.
Mi se întâmplă să văd arătarea noaptea, când luna gheboasă începe să coboare. Am încercat cu morfină. Drogul nu mi-a adus însă decât o scurtă amânare şi, în plus, m-a făcut sclavul său. Iar acum, că am terminat de scris ceea ce fie îi va lămuri pe contemporanii mei, fie îi va face să izbucnească în râs, o să sfârşesc cu toate. M-am întrebat adesea dacă nu-i în fond decât o simplă închipuire – rezultatul unui acces de febră ce se va fi produs imediat după evadarea mea de pe vasul german. Oricât pun la îndoială aceste dezgustătoare amintiri, hidoasa viziune mă urmăreşte neîncetat. Nu pot să mă mai gândesc la apele în creştere ale mării fără să revăd, tremurând, fiinţele acelea lipsite de nume care înoată şi se bălăcesc prin stratul de mâl, adorându-şi străvechii idoli de piatră, gravându-şi imaginile pe obeliscuri submarine, de granit. Visul meu straniu merge mai departe şi văd ziua când se vor ridica deasupra valurilor pentru a înghiţi omenirea slăbită de războaie. În ziua aceea, pământul se va scufunda, iar fundul întunecatelor oceane se va înălţa peste ape ca să umple întregul univers.
Sfârşitul e aproape. Aud zgomot la uşă. Ca şi cum un uriaş corp târâtor ar fi alunecat până aici. N-o să mă găsească. Dumnezeule! În dimineaţa asta! Fereastra! fereastra!
SFÂRŞIT
