Vă repet, nu ştiu ce s-a întâmplat cu Harley Warren. Cred totuşi – aproape că sper – că se odihneşte într-o netulburată uitare, dacă o asemenea fericire poate exista aievea undeva. Este adevărat că, vreme de cinci ani, am fost prietenul lui cel mai apropiat şi că am participat, parţial, la înfricoşătoarele sale cercetări asupra misterelor lumii. Deşi memoria mea este încă nesigură şi tulbure, nu voi nega mărturia pusă pe seama mea; se prea poate să fi fost văzut în noaptea aceea de spaimă, pe la ora unsprezece şi jumătate, la bariera oraşului Gainsville, îndreptându-mă împreună cu Warren în direcţia Mlaştinii Marelui Chiparos. Afirm în cunoştinţă de cauză că atât eu, cât şi prietenul meu, căram în spate lămpi electrice, cazmale şi un fir metalic, făcut sul, de care erau fixate nişte aparate ciudate. Afirm pentru că toate aceste obiecte au avut un rol în singura, dintre scenele respingătoare pe care le-am trăit, ce a rămas gravată în memoria mea răvăşită. Cât priveşte ceea ce a urmat şi motivul pentru care am fost găsit singur, într-o stare de completă năuceală, pe malul râpos al mlaştinii, trebuie să insist asupra faptului că nu-mi amintesc nimic în afară de ceea ce de nenumărate ori v-am explicat. Îmi spuneţi că nu există nimic în această mlaştină, sau în vecinătatea sa, care să poată constitui decorul înspăimântătoarei mele povestiri. Tot ceea ce vă pot răspunde la aceasta este că nu ştiu nimic mai mult decât ceea ce v-am descris. A fost o halucinaţie sau poate un coşmar – sper cu ardoare să fi fost aşa – însă asta e tot ce ţin minte din acele ore tulburi şi din tot ceea ce a avut loc după ce am ieşit din câmpul vizual al oamenilor. De ce Harley Warren n-a revenit odată cu mine, doar el însuşi, umbra sa, sau ceva fără nume ce nu se poate descrie, ne-ar putea spune.
După cum v-am relatat mai înainte, cercetările fatale ale lui Harley Warren mi-au fost bine cunoscute şi am colaborat parţial la ele.
Din imensa sa colecţie de cărţi ciudate şi rare, consacrate unor subiecte blestemate, citisem tot ceea ce era scris în limba pe care o stăpâneam, dar cele care îmi erau accesibile reprezentau un număr infim în comparaţie cu celelalte, redactate în limbi pe care nu le cunoşteam. Printre acestea din urmă, mi se pare că multe erau redactate în arabă. Cât priveşte cartea inspirată de diavol, cea care a declanşat sfârşitul – acea carte pe care Warren a luat-o cu el în afara lumii, îndesată în buzunar – nu am văzut nicăieri ceva asemănător caracterelor cu care era culeasă, iar prietenul meu n-a consimţit niciodată să-mi încredinţeze tâlcul pe care îl fereca. Cât despre natura studiilor noastre – trebuie să vă repet că acum nu mai posed înţelegerea lor completă? Într-un fel, mi se pare cât se poate de avantajos pentru mine să nu mai ştiu, căci am realizat aceste studii înfricoşătoare mai mult dintr-o atracţie amestecată cu dezgust, decât dintr-o vocaţie autentică.
Warren mă domina dintotdeauna şi mi se întâmpla chiar să mă tem de el. Îmi amintesc chipul lui ars de febră, din noaptea înspăimântătorului eveniment, în timp ce îmi împărtăşea dintr-o suflare teoria sa, explicându-mi de ce anumite cadavre îşi menţin în mormânt carnaţia tare şi intactă timp de un mileniu. În prezent, nu pot să mă mai tem de Warren, căci presupun că a cunoscut grozăvii care depăşesc ştiinţa mea. Acum, mă tem pentru el.
Odată mai mult, afirm că nu aveam o idee precisă despre ceea ce urma să fie ţelul nostru în acea noapte. Acel ţel era cu siguranţă legat de cartea pe care Warren o purta în buzunar – acea carte veche, cu caractere indescifrabile, care îi sosise din India cu o lună mai devreme – dar jur că nu ştiam ce nădăjduiam să descoperim. Martorul vostru susţine că ne-a văzut la bariera din Gainsville, făcându-ne drum spre Mlaştina Marelui Chiparos. Se prea poate, deşi nu îmi amintesc lămurit acest fapt. Singura mea amintire, parcă gravată cu fier roşu în suflet, se leagă de o singură scenă, care probabil că s-a desfăşurat mult după miezul nopţii, palidul pătrar de Lună se înălţase foarte sus pe cerul înceţoşat.
Ne găseam într-un cimitir de demult, atât de vechi încât mă înfioram la vederea atâtor mărturii dintre cele mai felurite ale unor timpuri străvechi. Se afla într-o vale adâncă şi umedă, acoperită cu ierburi, muşchi şi buruieni cu tulpini târâtoare, într-o vale învăluită într-o miasmă nedesluşită, pe care imaginaţia mea frivolă o asocia, în mod cu totul absurd, mirosului de piatră putrezită. Semnele delăsării şi declinului se arătau la tot pasul şi eram obsedat de ideea că eu şi Warren suntem primele făpturi în viaţă care tulburam această linişte moartă de secole. Deasupra, dincolo de marginea văii, îngânduratul vârf al Lunii în declin se arăta înfăşurat în aburi dezgustători, care păreau să se înalţe de sub pământ, din văgăuni neştiute. La lumina slabă şi tremurătoare a razelor de lună puteam să desluşesc un monstruos ansamblu de dale antice, urne, cenotafe1 şi faţade de mausolee acoperite de muşchi şi de pete de umezeală. Toate aceste monumente, pe jumătate ascunse de vegetaţia insalubră, abundentă şi compactă, se prefăceau în ruine.
Prima imagine a propriei mele prezenţe în mijlocul acestei îngrozitoare necropole am păstrat-o din clipa când Warren şi cu mine ne-am oprit în faţa unui vechi mormânt, în parte ruinat, şi am lăsat să cadă la pământ o greutate pe care aparent o cărasem fără să ştim. De-abia acum îmi dau seama că eram echipat cu o lampă electrică şi două cazmale, în timp ce tovarăşul meu se încărcase cu instalaţia unui telefon portativ. Nu am schimbat nici o vorbă, locul în care ne aflam şi treaba care ne aştepta părându-ne cunoscute. Ne-am luat lopeţile şi am început să dăm la o parte fără întârziere iarba, bălăriile şi pământul care acoperiseră străvechiul mormânt. După ce am dezgolit întreaga suprafaţă, compusă din trei lespezi imense de granit, ne-am tras câţiva paşi mai la o parte şi Warren păru să se dedice unui calcul mental. Se întoarse, în sfârşit, la mormânt şi, folosindu-şi cazmaua ca pe un levier, se opinti să ridice lespedea cea mai apropiată, aflată sub o grămadă de pietre năruite care probabil făcuseră odinioară parte dintr-un monument. Nu reuşi şi-mi făcu semn să-i vin în ajutor. În cele din urmă, forţele noastre reunite au desprins piatra, pe care apoi am săltat-o şi am răsturnat-o pe o parte.
Lespedea odată mutată din loc, apăru o deschizătură întunecoasă, de unde izbucniră gaze şi miasme atât de dezgustătoare, încât, îngreţoşaţi, am dat înapoi în grabă. După un timp, când exhalaţiile deveniră mai suportabile, ne-am apropiat din nou de acel soi de gură a umbrei. Lanternele noastre luminară palierul superior al unei scări de piatră, pe treptele căreia se scurgea din adâncul pământului, picătură cu picătură, o licoare dezgustătoare. Pereţi mustind de umezeală, acoperiţi cu o crustă de salpetru, străjuiau aceste trepte.
Memoria mea înregistrează în această clipă amintirea primelor cuvinte pe care mi le-a adresat Warren, cu vocea sa plină, de tenor, pe un ton rămas în mod straniu neschimbat, în ciuda decorului înspăimântător care ne înconjura:
— Regret, spuse, că sunt nevoit să-ţi cer să rămâi la suprafaţă, dar ar fi o crimă să îngădui cuiva cu nervii atât de slabi ca ai tăi să coboare acolo. Nu îţi poţi închipui, chiar din ceea ce ai citit sau am putut să-ţi povestesc, lucrurile pe care trebuie să le fac şi să le văd. Este o muncă de diavol, Carter, şi mă îndoiesc că, fără a avea nervii tari, cineva ar putea fi martor la toate acestea până la capăt şi că s-ar putea întoarce de acolo nu numai zdravăn la minte, ci şi viu. Nu vreau, cu nici un chip, să te jignesc, şi cerul mi-e martor cât de fericit sunt să te am alături, dar simţul responsabilităţii îmi interzice să trag cu mine spre acest infern, spre o moarte probabilă sau o probabilă nebunie, un pachet de nervi de soiul tău. Îţi jur că nici nu-ţi trece prin cap despre ce poate fi vorba, dar îţi făgăduiesc să te ţin la curent, prin telefon, cu fiecare dintre mişcările mele. După cum vezi, am destul fir pentru a ajunge în centrul Pământului şi a reveni de acolo!
Îmi mai sună şi acum în minte acele cuvinte, rostite cu un desăvârşit sânge rece, şi îmi amintesc protestele mele. Se pare că ţineam cu disperare să-mi însoţesc prietenul în acele profunzimi sepulcrale, dar el se dovedi neînduplecat. O clipă, chiar, mă ameninţă că va abandona expediţia, dacă voi continua să stărui. Această ameninţare îşi făcu efectul, căci el singur deţinea cheia lucrului. Este tot ceea ce-mi pot aminti, neştiind nimic mai mult despre natura lucrului pe care ne străduiam să-l descoperim. După ce am fost forţat să accept, cu regret, să-i fac pe plac, Warren luă de la mine bobina şi o legă la aparate. La ordinul său, am luat unul dintre ele şi m-am aşezat pe o piatră funerară decolorată de vreme, foarte aproape de deschizătura proaspăt dezvelită. Apoi, Warren îmi strânse mâna, săltă pe umăr firul făcut sul şi dispăru înăuntrul indescriptibilului osuar.
O clipă, am mai putut zări licărirea lămpii şi auzi fâşâitul firului care se desfăşura în spatele lui, dar, curând, această licărire dispăru deodată şi sunetul se stinse la fel de repede, de parcă Warren s-ar fi pierdut brusc pe acea scară de piatră, după o cotitură neaşteptată. Rămăsesem singur şi încă gata, totuşi, să cobor în acele adâncuri necunoscute, atât de apropiate de malurile verzi ale căror întinderi fermecate se aşterneau sub lumina obosită a acelui cretos clar de lună.
În liniştea părăsită a acestei cetăţi a morţii, albă şi pustie, în mintea mea încolţeau cele mai îngrozitoare năluciri, în timp ce mormintele şi straniile monolite păreau să se pătrundă de un duh mârşav. Umbre amorfe păreau să se ascundă în cele mai întunecate colţuri ale văii potopite de bălării, păreau să se furişeze iute şi tiptil, ca o procesiune într-un ceremonial blasfematoriu, şi păreau să treacă pragul mormintelor putrezind pe colină; umbre care nu puteau fi alungate de apariţia acestui palid clar de lună.
Periodic, îmi consultam ceasul la lumina lanternei, ciulind neobosit urechea la telefon. Timp de un sfert de oră, n-am auzit nimic. Apoi, un zgomot slab se înălţă din aparat şi, cu o voce încordată, mi-am chemat prietenul din inima adâncurilor. Oricât de tulburat aş fi fost în acele clipe, nu eram pregătit, totuşi, pentru spusele care urcară din străfundurile lumii de dincolo, rostite cu un glas atât de îngrijorat şi de tulburat cum niciodată până atunci nu auzisem ieşind din gura lui Harley Warren. Warren care, cu puţin timp înainte, se despărţise de mine cu atâta sânge rece mă chema acum din adâncurile acelei genuni, cu un murmur mai sinistru decât cel mai strident strigăt:
— Dumnezeule, dacă ai putea să vezi şi tu ceea ce văd eu acum!
Am deschis gura, dar nu am reuşit să scot nici un sunet. Lipsit de glas, nu-mi mai rămase decât să aştept. Apoi, alte cuvinte îngrozite ajunseră până la mine:
— Carter, este înspăimântător, este monstruos, de necrezut!
Glasul îmi reveni brusc şi am revărsat în microfon un torent de întrebări precipitate, repetând într-una în spaima mea:
— Warren, ce e? Ce e?
Vocea prietenului meu urcă din nou, răguşită de frică şi cuprinsă de disperare:
— Nu pot să-ţi povestesc, Carter! Aşa ceva nici nu-ţi poate trece prin gând, n-am curajul să-ţi povestesc. Nici un om ce ajunge să cunoască aşa ceva nu poate să supravieţuiască. Dumnezeule mare! Nici în vis nu mi-am închipuit aşa ceva.
Din nou se făcu linişte în receptor, în timp ce din partea mea se revărsa un torent nestăvilit de întrebări înfrigurate, apoi sosi vocea lui Warren, pătrunsă de o uimire fără margini:
— Carter, pentru numele lui Dumnezeu, aşează lespedea la loc şi pune-te la adăpost dacă poţi. Repede! Lasă totul baltă, n-avea altă grijă decât să scapi de aici. Este singura ta salvare! Fă ce-ţi spun şi nu mai cere explicaţii!
Auzisem, dar nu eram în stare decât să repet întrebările mele frenetice. Deasupra, mă împresurau mormintele, întunericul, umbrele; dedesubt, pândeau primejdii depăşind orice imaginaţie omenească; prietenul meu, se expusese, totuşi, unui pericol mult mai mare decât mine; şi cu toată frica, am simţit o vagă iritare la gândul că el putea mă creadă în stare să-l părăsesc în astfel de împrejurări. În aparat urca un zumzet slab, apoi, după un moment de linişte, un strigat jalnic al lui Warren:
— Ia-ţi tălpăşiţa! Pentru numele lui Dumnezeu, pune lespedea la loc şi ia-ţi tălpăşiţa, Carter!
Ceva din argoul pueril al prietenului meu vădea o spaimă atât de evidentă, încât mă făcu să-mi recapăt ca prin minune sângele rece. Am luat o hotărâre bruscă şi am strigat în receptor: „Curaj, Warren! Sosesc imediat!”. La această propunere, tonul vocii prietenului meu se schimbă într-un strigăt de adâncă disperare:
— Să nu faci asta, nu poţi înţelege; este prea târziu. Şi totul e numai din vina mea. Pune lespedea la loc şi fugi. Nici tu, şi nimeni altcineva nu mai poate face nimic acum.
Tonul se schimbă din nou, încărcându-se de o sonoritate blândă, de o resemnare fără speranţă, în timp ce rămânea îngrijorat în privinţa mea:
— Repede, până nu e prea târziu!
N-am catadicsit să-l ascult. Voiam să înfrâng starea de paralizie care mă pironea în loc şi, îndeplinindu-mi făgăduiala, să mă năpustesc în adâncuri, în ajutorul său, dar murmurul care urma mă găsi încă incapabil să mă mişc, încătuşat de o groază fără margini:
— Carter, grăbeşte-te! Nu te mai frământa zadarnic. Trebuie sa pleci. Mai bine unul, decât doi. Lespedea!
Tăcere. Apoi un clinchet, apoi vocea slabă a lui Warren:
— Acum aproape s-a sfârşit. Nu-mi face aceste clipe şi mai grele. E în joc viaţa ta, acoperă aceste trepte blestemate şi fugi! Pierzi timpul, Carter. Un timp atât de lung, Carter. Nu te voi mai revedea.
Aici, şoapta lui Warren se amplifică într-un strigat care, treptat, se transformă într-un urlet plin de o groază urcată din negura vremii:
— Blestemate fie aceste lucruri infernale – Legiuni – Dumnezeule – Ia-ţi tălpăşiţa! Ia-ţi tălpăşiţa! IA-ŢI TĂLPĂŞIŢA!
Apoi, se aşternu liniştea. Nu ştiu cât, o veşnicie parcă, am rămas întins pe jos, năucit, suspinând, şoptind, chemând, strigând în receptor. De mii şi mii de ori, de-a lungul acestei veşnicii, am suspinat, şoptit, strigat, urlat: „Warren, Warren! Răspunde-mi, eşti acolo?”
Atunci s-a năpustit asupra mea groaza finală. Lucrul de necrezut, de negândit, de nerostit. Am spus că o veşnicie părea să se fi scurs de când Warren îmi adresase urlând ultimul său avertisment disperat, de când doar propriile mele strigăte mai spărgeau înfricoşătoarea tăcere, dar, după un timp, un nou ţârâit în receptor mă făcu să ciulesc urechile. Am strigat din nou:
— Warren, eşti acolo?
Drept răspuns, am auzit lucrul care a asmuţit această amnezie asupra minţii mele. Nu pot, domnilor, să vă reproduc acest lucru, această voce, după cum nici nu mă pot hazarda să îl descriu detaliat, pentru că aceste prime cuvinte m-au smuls din starea de luciditate şi m-au proiectat într-un fel de vid mental, stare care nu a încetat decât odată cu deşteptarea mea la spital. Să vă spun că vocea era profundă, surdă, gelatinoasă, îndepărtată, supranaturală, neomenească, fantomatică? Ce-aş putea spune? Acesta a fost sfârşitul experienţei mele şi acesta este sfârşitul istorisirii mele. Am ascultat această voce zăcând trântit pe jos, năucit, printre monumentele în ruină şi mormintele năruite, printre şirurile de vegetaţie şi aburii încărcaţi de miasme, într-un cimitir necunoscut din străfundurile unei văi. Am auzit această voce, ţâşnind din adâncurile cele mai îndepărtate ale acestui blestemat mormânt deschis, în timp ce urmăream din ochi amorfe umbre necrofage dansând sub un infernal asfinţit de lună. Şi iată ce mi s-a spus:
— Cretinule, Warren a MURIT!
SFÂRŞIT
1 Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut.
