M-am întrebat adesea dacă majoritatea oamenilor îşi dă vreodată osteneala să cugete la înţelesul înfiorător al unor vise şi la lumea întunecată din care vin ele. Fără îndoială că năzăririle noastre nocturne nu sunt – cele mai multe – decât reflexe plăpânde Şi imaginare ale celor întâmplate în starea de trezie (să mă ierte Freud cu simbolismul lui copilăresc). Cu toate acestea, mai există şi alte vise, al căror caracter ireal nu lasă loc unei interpretări banale. Efectul lor impresionant şi un pic neliniştitor sugerează posibilitatea întrezăririi unui domeniu de existenţă a minţii tot atât de important ca şi viaţa fizică şi totuşi separat de ea printr-o barieră de netrecut.
Potrivit experienţei mele personale, sunt sigur că omul, când îşi pierde conştiinţa legăturilor lui cu pământul, sălăşluieşte cu adevărat într-o altă viaţă, lipsită de trup, foarte diferită de cea pe care o cunoaştem şi din care nu păstrează, la trezire, decât amintiri vagi şi confuze. Aceste cioburi de vis ne îngăduie să deducem multe lucruri şi să aducem foarte puţine dovezi în sprijinul lor.
Putem ghici că, în vis, viaţa şi materia nu sunt în chip necesar asemănătoare celor din lumea noastră; că timpul şi spaţiul nu există în felul în care le înţelegem când suntem treji. Câteodată, cred că viaţa materială nu e viaţa noastră adevărată şi că prezenţa noastră zadarnică pe globul pământesc este un simplu fenomen secundar sau virtual.
Astfel cugetam, într-o după-amiază din iarna lui 1900-l901, în sanatoriul unde lucram ca intern, când am fost trezit din gânduri de sosirea unui om, al cărui caz n-a încetat de-atunci să mă obsedeze.
Se numea Joe Slater sau Slader (dacă dăm crezare fişei lui) şi aparţinea tipului locuitorilor din munţii Catskill; urmaş ciudat, cu aspect respingător al uneia din vechile familii de ţărani care, în urma izolării pe timp de aproape trei secole în fortăreaţa unei regiuni puţin populate, s-au afundat într-o degenerare barbară, în loc să progreseze ca semenii lor mai norocoşi din regiunile cu populaţie densă.
Pentru aceste fiinţe bizare – echivalent al „albilor săraci” din sud – nu există pe lume nici lege, nici morală; cât despre nivelul lor mintal, el este probabil inferior celui al oricărei alte părţi a populaţiei americane.
Joe Slater, sosit la sanatoriu sub paza vigilentă a patru agenţi de poliţie şi descris ca fiind foarte periculos, nu dădea nici un semn al tendinţelor lui ucigaşe. Cu toate că trupul îi era puternic şi înalt, ochii umezi de un albastru palid şi buza inferioară groasă, lăsată în jos tot timpul, îi dădeau un aer de prostie inofensivă. Nu i se cunoştea vârsta, căci, printre oamenii din rasa lui, nu există nici arhive familiale, nici legături de familie permanente. Dar, judecând după chelie şi după starea proastă a dinţilor lui, medicul-şef îi dădu cam patruzeci de ani.
Iată tot ce-am aflat despre el din documentele medicale şi legale. Acest vagabond, vânător şi trapper1, se arătase dintotdeauna ciudat în ochii tovarăşilor lui. Dormea mult mai mult timp decât ceilalţi şi, când se trezea, vorbea adesea de lucruri necunoscute într-un fel aparte, băgându-i în sperieţi pe aceşti oameni care, totuşi, erau lipsiţi de imaginaţie. Nu că limbajul ar fi avut o formă neobişnuită, căci folosea întotdeauna dialectul stâlcit, vorbit în regiune; dar tonul şi conţinutul povestirilor lui erau de o ciudăţenie atât de misterioasă, încât nimeni nu le putea auzi fără să-l cuprindă groaza, în general, el însuşi era tot atât de înspăimântat şi de uluit ca şi ascultătorii lui. O oră după ce se trezea, uita tot ce spusese sau, cel puţin, ce-l împinsese să vorbească şi cădea iar în starea lui normală de semiamabilitate bovină, caracteristică tuturor muntenilor din regiune.
Pe măsură ce Slater îmbătrânea, rătăcirile lui de dimineaţă se îndesiră şi deveniră din ce în ce mai violente, până când în cele din urmă, cu o lună înaintea sosirii lui la sanatoriu, se întâmplă drama în urma căreia a fost arestat de autorităţi.
Într-o zi, spre ora prânzului, la capătul unui somn adânc început în ajun la ora cinci, după o beţie cu whisky, Slater se trezise brusc, scoţând nişte urlete atât de fioroase, încât mai mulţi vecini veniră în fugă spre coliba lui, coteţ împuţit în care trăia împreună cu familia, tot atât de abjectă ca şi el.
După ce se repezise afară, în zăpadă, începuse să sară în sus, cu braţele ridicate spre cer, zbierând că vrea cu tot dinadinsul să ajungă la „o cabană mare, mare de tot, cu acoperişul, zidurile şi podeaua pline de lumină, unde se auzea răsunând o muzică ciudată şi îndepărtată”. În timp ce doi oameni destul de voinici încercau să-l domolească, se zbătuse cu o putere şi o furie de dement, răcnindu-şi dorinţa frenetică de a găsi şi de a omori o anume „creatură care străluceşte şi tremură, şi râde”. În cele din urmă, după ce-l doborâse cu un pumn pe unul din cei care-l ţineau, se aruncase asupra celuilalt într-un acces de nebunie ucigaşă, urlând ca un diavol că „o să sară în aer şi o să-şi croiască un drum de foc prin orice i-ar sta în cale”.
Atunci, membrii familiei lui şi vecinii fugiseră, cuprinşi de panică. Când cei mai curajoşi se întoarseră înapoi, constatară că Slater dispăruse, lăsând în urma lui o grămadă însângerată şi de nerecunoscut, ce fusese un om viu cu o oră înainte. Niciunul dintre munteni nu îndrăzni să-i ia urma şi, cu siguranţă, ar fi fost toţi foarte mulţumiţi dacă Slater ar fi murit de frig. Dar după câteva zile, într-o bună dimineaţă, îl auziră urlând într-o râpă adâncă.
Întrucât reuşise să supravieţuiască, se făcea simţită nevoia să scape de el într-un fel oarecare. Oameni înarmaţi porniră la vânătoare; nimeni nu va afla vreodată ce intenţii aveau, căci un agent din poliţia călare îi reperă, din întâmplare, le luă un interogatoriu, se alătură trupei lor şi conduse oficial cercetările în numele şerifului…
În cea de-a treia zi, îl găsiră pe Slater leşinat în scorbura unui copac uriaş. Îl transportară la închisoarea cea mai apropiată. Medicii de boli nervoase veniţi din Albany îl examinară de îndată ce îşi recapătă cunoştinţa. El le istorisi o poveste foarte simplă. Adormise într-o după-amiază, pe la apusul soarelui, după ce băuse o mulţime de alcool. Când se trezise, se afla în picioare pe zăpadă, cu mâinile pline de sânge, alături de cadavrul mutilat al vecinului său. Peter Slater, îngrozit, fugise în pădure, ca să se îndepărteze de locurile crimei. În afară de asta părea că nu mai ştie nimic, iar întrebările meşteşugite ale alieniştilor nu-i putură smulge nici un alt amănunt.
În noaptea aceea, Slater dormi liniştit. Când se trezi a doua zi, arăta ca de obicei, în afară de o anumită schimbare în expresie. Doctorul Barnard, care observase faptul, avu impresia că remarcă o lucire stranie în ochii lui albaştri şi o strângere aproape imperceptibilă a buzelor, ce părea să trădeze o hotărâre inteligentă. Dar, când îl interogă din nou, căzu în starea lui obişnuită de năuceală şi se mulţumi să repete ce spusese cu o zi înainte.
Prima sa criză mintală apăru a treia zi. După un somn agitat, avu un acces de nebunie furioasă atât de violent, încât patru oameni trebuiră să-şi unească puterile pentru a-l vârî în cămaşa de forţă. Medicii alienişti îi ascultară vorbele cu cea mai mare atenţie, căci curiozitatea le fusese trezită de povestirile sugestive (deşi adesea contradictorii şi incoerente) ale vecinilor lui şi ale familiei. Slater delira timp de peste un sfert de oră, descriind, în jargonul lui de muntean, clădiri de lumină verde, oceane ale spaţiului, o muzică stranie, munţi şi văi ireale. Insistă mai ales asupra unei misterioase entităţi strălucitoare care pulsa, râdea şi îşi bătea joc de el. Această personalitate imensă şi nedesluşită părea a-i fi făcut o nedreptate îngrozitoare şi cea mai mare dorinţă a lui era cea de a o ucide, ca să-şi ia o revanşă triumfală. Ca să ajungă până la ea, el se va ridica trecând prin abisuri vide, arzând toate piedicile pe care le va întâlni în cale… Dintr-o dată, încetă să vorbească. Focul nebuniei i se stinse în ochi, şi, cu o expresie prostească pe faţă, îi întrebă pe cei care-l interogau de ce îl ţin legat. Doctorul Barnard desfăcu hăţurile de piele ale cămăşii de forţă, dar le fixă la loc la venirea nopţii, după ce îl convinse pe Slater să accepte legăturile de bună voie, în propriul său interes. Pacientul recunoscuse că i se întâmpla să spună lucruri ciudate, fără să ştie de ce o face.
Crizele din săptămânile următoare nu aduseră medicilor nici un element nou. Meditară îndelung asupra sursei viziunilor lui Slater, căci, cum omul nu ştia nici să citească, nici să scrie şi cum părea să nu fi auzit în viaţa lui povestindu-se vreo legendă sau o poveste cu zâne, imaginile splendide care-i împestriţau discursurile păreau inexplicabile. Evident, nu puteau proveni dintr-un mit cunoscut, pentru că nefericitul dement nu ştia să se exprime decât în dialectul lui. În delirul său, amintea de lucruri pe care nu le înţelegea şi nu le putea explica; pretindea că le cunoscuse din experienţă personală, dar nici un fel de povestire normală sau coerentă nu i le-ar fi putut vâri în cap. Medicii traseră concluzia că aceste tulburări mintale erau datorate unor vise anormale, a căror forţă putea domina, un timp, mintea trează a acestui om primitiv. Slater fu judecat în toată regula, inculpat de omor, achitat pe motivul nebuniei şi încredinţat sanatoriului-închisoare în care ocupam un post neînsemnat.
Dat fiind interesul meu constant şi profund pentru viaţa visurilor, începui să-l studiez cu lăcomie pe noul bolnav imediat ce am aflat toate elementele cazului său. Părea că are o oarecare simpatie pentru mine din cauza interesului pe care nu puteam să i-l ascund şi a blândeţii întrebărilor mele. Nu mă recunoştea niciodată în timpul crizelor, în timp ce mă aplecam, ţinându-mi suflarea, asupra viziunilor cosmice evocate în discursurile lui fără şir; dar mă întâmpina cu prietenie în timpul orelor de linişte, aşezat lângă fereastra lui cu gratii. Împletea coşuleţe de paie şi de nuiele, regretând, poate, libertatea din munţi, pe veci pierdută. Familia lui nu-l vizita niciodată; probabil găsiseră un alt şef provizoriu.
Încet, încet, m-am simţit zdrobit şi uluit de concepţiile fantastice ale Iui Joe Slater. Omul acesta era inferior în chip jalnic prin mentalitate şi limbaj; dar viziunile lui titanice, deşi descrise într-un jargon barbar, nu puteau să fi fost concepute decât de un creier excepţional. Cum era posibil ca imaginaţia greoaie a unui degenerat din Catskill să evoce scene a căror concepere implica o scânteie de geniu? Cum putuse înapoiatul acesta să-şi facă o idee despre regatele scânteietoare ale spaţiului pe care le descria în delirul său? Din ce în ce mai mult, înclinam să cred că în jalnica personalitate prostrată din faţa mea se găsea nucleul unui lucru ce-mi depăşea înţelegerea şi care, încă şi mai mult, depăşea înţelegerea confraţilor mei întru ştiinţă şi medicină, mult mai experimentaţi ca mine, dar mai puţin imaginativi.
Cu toate acestea, nu puteam scoate nimic precis de la bolnav. Făcând socoteala, aflasem un singur lucru: într-o viaţă onirică semi-corporală, Slater rătăcea (sau plutea) peste văi, coline şi câmpii de o uluitoare splendoare, în palate şi oraşe de lumină, într-un spaţiu infinit, necunoscut de om. El însuşi nu era un ţăran degenerat, ci o creatură importantă, mândră şi dominatoare, hărţuită de un singur duşman de moarte, o entitate cu structură vizibilă, deşi eternă, ce nu părea să îmbrace o formă omenească, pentru că Slater vorbea întotdeauna despre ea ca despre un lucru. Acest lucru îi cauzase un necaz înfiorător şi misterios, pentru care dementul – dacă era dement – ardea să se răzbune.
Judecând după aluziile lui la respectivele lor sălaşuri, am tras concluzia că el şi lucrul luminos se întâlniseră pe picior de egalitate; că în existenţa lui de vis Slater era şi el un lucru luminos de aceeaşi rasă ca şi duşmanul lui. Această impresie era întărită de hotărârea lui, deseori exprimată, de a zbura prin spaţiu şi a arde tot ce va încerca să-i împiedice zborul. Totuşi concepţiile sale erau formulate în termeni rustici total improprii; ceea ce mă conduse spre concluzia că, dacă există cu adevărat o lume a visului, acolo nu se folosea limbajul vorbit ca mijloc de transmitere a gândirii. Oare sufletul ce locuia acest trup inferior lupta cu disperare să exprime lucruri pe care o limbă şovăitoare şi stupidă nu putea să le formuleze? Mă aflam în prezenţa unor emanaţii intelectuale care ar explica misterul dacă aş reuşi să le descifrez?
Nu suflam o vorbă despre toate acestea superiorilor mei, căci vârsta matură este sceptică, cinică şi puţin înclinată să accepte idei noi. De altfel, medicul şef îmi atrăsese recent atenţia, cu un ton părintesc, că mă oboseam prea mult şi că am nevoie de odihnă.
Eram, de multă vreme, convins că gândirea omenească este alcătuită, în esenţă, din mişcare atomică sau moleculară, transformabilă în unde de energie iradiantă cum ar fi căldura, lumina şi electricitatea. Această convingere mă determinase să mă gândesc la posibilitatea unei comunicaţii mentale sau telepatice prin mijlocirea unui instrument apropriat. Pe când mă aflam încă la universitate, montasem nişte aparate transmiţătoare şi receptoare destul de asemănătoare cu instrumentele rudimentare folosite în telegrafia fără fir. Le încercasem pe unul dintre colegi, dar, neobţinând nici un rezultat, le pusesem bine, alături de un întreg talmeş-balmeş ştiinţific, cu gândul să le folosesc, poate, mai târziu.
Împins de dorinţa mea puternică de a-i sonda lui Joe Slater viaţa onirică, am căutat aparatele şi mi-am petrecut câteva zile reparându-le. Când am fost gata, n-am pierdut nici o ocazie să le folosesc. De fiecare dată când Joe Slater avea o criză, puneam transmiţătorul pe fruntea lui şi receptorul pe a mea, apoi făceam reglaje constante şi delicate, încercând să găsesc diverse lungimi de undă, oarecum ipotetice, ale energiei intelectuale. Nu-mi dădeam seama câtuşi de puţin cum ar putea impresiile gândirii – admiţând că ar ajunge până la mine – să declanşeze în creierul meu o reacţie inteligentă, dar eram sigur că voi putea să le detectez şi să le interpretez. Mi-am continuat deci experienţele, fără să suflu nimănui vreun cuvânt.
Evenimentul s-a produs la 21 februarie 1901. Când privesc în urmă, îmi dau seama cât de ireal pare totul şi mă întreb uneori dacă bătrânul doctor Fenton n-avea cumva dreptate să atribuie aceste fapte imaginaţiei mele înfierbântate. Mi-aduc aminte că m-a ascultat cu multă răbdare şi bunătate; dar, după aceea, mi-a dat un calmant şi mi-a acordat şase luni de concediu.
În noaptea aceea fatală eram în culmea tulburării şi agitaţiei, căci, în ciuda îngrijirilor excelente primite, Joe Slater se afla, fără îndoială, în preajma morţii. Poate că nu putuse suporta pierderea libertăţii, poate că tumultul din creierul lui devenise prea violent pentru trupul lânced; orice-ar fi fost, flacăra era pe cale să se stingă. Spre sfârşitul zilei aţipi şi, la căderea nopţii, căzu într-un somn agitat.
Contrar obiceiului, nu i-am pus cămaşa de forţă; mi se părea prea slăbit ca să fie periculos, chiar dacă s-ar fi trezit sub efectul unei crize mintale înainte să-şi dea sufletul. Dar am avut grijă să fixez pe fruntea lui şi pe a mea cele două părţi ale „radioului” meu cosmic, sperând, în ciuda lipsei de speranţă, să primesc un prim şi ultim mesaj din lumea viselor în puţinul timp ce-mi rămânea. Se găsea cu noi în celulă un infirmier, individ mediocru care nu a înţeles scopul aparatului meu şi nu s-a gândit să mă întrebe ce intenţii am. Pe măsură ce treceau orele, i-am văzut capul căzându-i în piept, adormit, dar m-am ferit să-l deranjez. Cred că am aţipit şi eu un pic mai târziu, legănat de respiraţia ritmică a celor doi.
M-am trezit în sunetul unei melodii supranaturale. Acorduri, vibraţii, extazuri armonice răsunau pasionat din toate părţile în timp ce în faţa ochilor mei fermecaţi se desfăşura un spectacol uluitor, de o frumuseţe supremă. Ziduri, coloane, arhitrave de foc viu străluceau în jurul locului unde eu păream că plutesc în văzduh, urcând într-o boltă nemăsurată de o splendoare de nedescris. Amestecându-se cu această bogăţie arhitecturală (sau, mai curând, luându-i locul, din când în când, într-o mişcare caleidoscopică) apăreau câmpii vaste şi văi graţioase, munţi înalţi şi peşteri atrăgătoare, împodobite cu toate farmecele unui peisaj pe care puteam să mi le închipui, dar formate totuşi dintr-o singură şi aceeaşi entitate plastică, eterată, cu o textură aparţinând în aceeaşi măsură spiritului cât şi materiei. În timp ce contemplam acest spectacol, mi-am dat seama că mintea mea poseda cheia acestor metamorfoze încântătoare, căci fiecare scenă nouă era cea pe care spiritul meu schimbător dorea mai mult s-o vadă. În acest regat ceresc, nu mă simţeam străin: tot ce vedeam şi auzeam îmi era familiar, cum fusese veşnic înaintea mea, cum va fi veşnic după mine.
Apoi, aura scânteietoare a fratelui meu de lumină se apropie de mine şi comunicarăm, de la suflet la suflet, într-un schimb de gânduri tăcut şi perfect. Era un ceas al triumfului, căci fratele meu scăpa, în sfârşit, dintr-o sclavie periodică şi înjositoare; scăpa pentru totdeauna şi se pregătea să-l urmărească pe blestematul duşman până în regiunile cele mai îndepărtate ale eterului, ca să-şi reverse asupra lui răzbunarea arzătoare ce va zgudui sferele. Am plutit astfel un timp, apoi, mi-am dat seama că lucrurile se ştergeau şi dispăreau în jurul nostru, ca şi cum o putere necunoscută m-ar fi atras spre pământ, unde n-aveam nici cel mai mic chef să merg. Forma de lângă mine păru să simtă şi ea o schimbare căci, treptat, puse capăt discursului ei şi se pregăti de plecare, topindu-se din faţa ochilor mei un pic mai încet decât celelalte lucruri. Am mai schimbat câteva gânduri încă şi am înţeles că fratele meu şi cu mine eram chemaţi înapoi în sclavie: dar, pentru el, va fi ultima dată. Jalnicul lui înveliş planetar era aproape de clipa sfârşitului şi, în mai puţin de o oră, va fi liber să-şi urmărească asupritorul de-a lungul Căii Laptelui până la hotarele infinitului.
Un şoc net separă ultima mea impresie din lumea strălucirii de brusca trezire. În timp ce mă îndreptam de spate în fotoliu, un pic ruşinat de mine însumi, îl văzui pe muribund mişcând uşor în pat. Joe Slater se trezea, desigur pentru ultima dată. Observându-l mai de-aproape, am văzut că pe obrajii gălbejiţi străluceau pete de culoare care nu existaseră înainte. Buzele-i erau strânse ferm, parcă sub puterea voinţei unui personaj mult mai energic decât el. În cele din urmă, toată faţa i se înţepeni, iar capul cu ochii închişi se agită în toate părţile.
Fără să-l scol pe infirmierul adormit, am potrivit iar „radioul” telepatic ca să captez ultimul mesaj pe care cel ce visa mi l-ar fi putut transmite. Dintr-o dată, capul se întoarse grăbit în direcţia mea şi ochii se deschiseră. Am rămas trăsnit de uimire: omul ce fusese Joe Slater, munteanul degenerat din Catskill, aţintea asupra mea doi ochi sclipitori, al căror albastru părea mai adânc. Nu ghiceai în această privire nici nebunie, nici degenerare; am simţit că, fără îndoială, contemplam un chip în spatele căruia se găsea un spirit activ, dintr-un ordin superior.
În acel moment, mi-am dat seama că asupra creierului meu se exercita o influenţă exterioară. Am închis ochii ca să-mi concentrez mai bine gândurile şi am fost răsplătit prin certitudinea pozitivă că mesajul mintal mult aşteptat sosea, în sfârşit. Fiecare idee transmisă se forma rapid în mintea mea şi, deşi nici un limbaj concret nu a fost întrebuinţat, am asociat concepţia şi exprimarea cu atâta uşurinţă, că îmi părea că aud o comunicare tăcută în engleză.
„Joe Slater e mort”, îmi spuse vocea înspăimântătoare ce ajungea la mine de dincolo de zidul somnului.
Pradă unei curiozităţi îngrozite, am privit bolnavul întins pe pat: dar ochii albaştri rămâneau, în continuare, fixaţi calm asupra mea, chipul păstra expresia vieţii inteligente.
„Mai bine că e mort, continuă vocea, căci era incapabil să suporte povara intelectului unei entităţi cosmice. Trupul lui grosolan nu s-a putut adapta la ajustările necesare între viaţa în eter şi viaţa planetei lui. Era prea apropiat de animal, prea departe de om; din cauza acestei imperfecţiuni ai reuşit tu să mă descoperi, căci sufletele cosmice şi sufletele planetare n-ar trebui să se întâlnească niciodată. El a cunoscut chinul şi închisoarea mea diurnă timp de patruzeci şi doi de ani pământeşti.
Sunt o entitate asemănătoare celei în care te transformi tu în libertatea somnului fără vise. Sunt fratele tău de lumină şi am plutit împreună cu tine în văile scânteietoare. Nu-mi este îngăduit să dezvălui eului tău pământesc natura eului tău adevărat, dar suntem toţi călători ce străbat spaţii imense şi secoli nenumăraţi. Poate că la anul voi fi în anticul Egipt sau poate în cruntul imperiu a lui Tsan Chan, care va veni peste trei mii de ani. Tu şi cu mine am ajuns până în lumile ce se învârtejesc în jurul lui Arcturus cel roşu, am sălăşluit în trupul insectelor filozofe ce se târăsc, mândre, pe cea de-a patra lună a lui Jupiter. Cât de puţin cunoaşte eul pământesc viaţa şi întinderea ei! Cât de puţin trebuie el să cunoască pentru a-şi putea păstra liniştea sufletului!
Cât despre cel ce mă persecută, nu pot să-ţi spun nimic. Voi, pământenii, i-aţi simţit prezenţa îndepărtată, fără să vă daţi seama, şi i-aţi dat acestui far strălucitor numele Algol, Steaua Diavolului. De mii de veacuri am luptat zadarnic să-l întâlnesc şi să-l înving pe tiran, dar am fost împiedicat de bariera trupurilor materiale. În seara asta, mă voi avânta ca Nemesis, mesager al unei drepte şi distrugătoare răzbunări. Priveşte-mă când voi fi pe cer, lângă Steaua Diavolului.
Nu pot să-ţi spun mai mult, căci trupul lui Joe Slater înţepeneşte şi se răceşte, celulele grosolane ale creierului său nu mai vibrează cum vreau eu. Ai fost singurul meu prieten pe planeta aceasta, singurul suflet care m-a ghicit şi m-a căutat în învelişul respingător ce zace în faţa ta. Ne vom întâlni din nou: poate în ceţurile strălucitoare de pe Spada Orionului, poate pe un podiş pustiu al Asiei preistorice, poate chiar în noaptea asta, în vise pe care ai să le uiţi, poate sub altă formă – peste mii de veacuri, când sistemul solar se va fi spulberat”.
În acest moment, undele gândirii încetară dintr-o dată, iar ochii spălăciţi ai celui ce visa (sau poate ar trebui să spun: ai mortului?) deveniră sticloşi. Total buimăcit, m-am apropiat de patul lui şi i-am pipăit încheietura mâinii: era rece, ţeapănă, fără puls. Obrajii gălbejiţi păliră, buzele groase se întredeschiseră şi dădură la iveală colţii putrezi ai lui Joe Slater. Înfiorat, am tras pătura peste chipul hâd şi l-am trezit pe infirmier. Apoi, am ieşit din celulă şi m-am dus, tăcut, în camera mea. Mă încerca dorinţa tiranică şi inexplicabilă de a mă afunda într-un somn plin de visuri pe care să nu mi le amintesc la trezire.
Punctul culminant al aventurii? Oare care simplă dare de seamă ştiinţifică s-ar putea lăuda cu o concluzie atât de măreaţă?
M-am mulţumit să înşir lucruri pe care le consider a fi fapte, lăsându-vă să le interpretaţi cum vă place. După cum am spus, superiorul meu, bătrânul doctor Fenton neagă realitatea povestirii mele. El afirmă că nervii mei erau surmenaţi şi că aveam mare nevoie de un lung concediu plătit, pe care de altfel mi l-a şi acordat cu generozitate. Mi-a jurat pe onoarea lui de medic că Joe Slater era un paranoic obişnuit şi că ideile lui fantastice îşi aveau, probabil, rădăcinile în poveştile populare, transmise din generaţie în generaţie, chiar şi în comunităţile cele mai decăzute. Dar, orice ar spune el, nu pot uita ce am văzut pe cer în noaptea în care a murit Joe Slater. Ca să nu fiu luat drept un martor părtinitor, voi lăsa o altă pană să vă descrie acel punct culminant pe care-l aşteptaţi. Citez, cuvânt cu cuvânt, raportul asupra naşterii stelei Nova Persei, aşa cum a fost scris de profesorul Garrett P. Serviss, o autoritate în domeniul astronomiei:
La 22 februarie 1901, doctorul Anderson, de la Edimburgh, a descoperit o minunată stea nouă nu prea departe de Algol, într-un punct în care niciodată nu mai fusese văzut un astru înainte de asta. În douăzeci şi patru de ore, noua stea devenise atât de strălucitoare, încât eclipsa şi steaua Capella. În cursul celor două săptămâni următoare, strălucirea ei s-a micşorat considerabil şi, după câteva luni, abia dacă mai era vizibilă cu ochiul liber.
SFÂRŞIT
1 Trapper – vânător ce prinde vânatul cu ajutorul curselor
