L-am zărit într-o noapte de insomnie, pe când umblam disperat să-mi salvez sufletul şi idealul. Venirea mea la New York fusese o greşeală, de vreme ce trăsesem nădejde că aveam să găsesc farmecul şi inspiraţia în bogatele labirinturi ale vechilor uliţe ce şerpuiesc la nesfârşit prin fundături, pieţe şi cheiuri uitate, până la alte fundături, pieţe şi cheiuri la fel de uitate, dar şi în modernele turnuri şi foişoare ce se înalţă ciclopic pe întunecatul fundal babilonian luminat de cornul lunii în scădere; în schimb, am descoperit doar o senzaţie de oroare şi opresiune care ameninţa să pună stăpânire pe mine, să mă paralizeze şi să mă distrugă.
Dezamăgirea mă copleşise treptat. Sosind pentru prima oară în oraş, l-am zărit în amurg, de pe un pod, înălţându-se maiestuos deasupra apelor, cu incredibilele sale piscuri şi piramide ivindu-se delicate ca nişte flori din vălurile ceţii violete, parcă jucându-se cu norii, flăcărui aurii, sub razele primelor stele ale serii. Apoi, una câte una, luminile se aprinseră la ferestre, deasupra undelor scânteietoare pe care pluteau felinare legănate, şi cornuri grave produceau armonii stranii. Oraşul însuşi deveni un firmament înstelat de vis, îmbălsămat de muzici de basm. Părea să adune laolaltă minunile din Carcassonne, Samarkand şi El Dorado, din toate glorioasele şi legendarele cetăţi. La scurt timp după aceea, m-am lăsat purtat printre acele alei străvechi, atât de dragi închipuirii mele, căi şi pasaje înguste, întortocheate, cu salbe de clădiri din cărămidă roşie, prin care sclipeau ochiuri mici de geam deasupra intrărilor încadrate de pilaştri, în faţa cărora dormitau caleşti aurite şi lectici lambrisate. La prima impresie pe care mi-o lăsară toate aceste lucruri îndelung dorite, am crezut că dobândisem cu adevărat acele comori care ar fi scos poetul din mine odată cu trecerea timpului.
Dar succesul şi fericirea nu-mi erau sortite. Stridenta lumină a zilei dădea la iveală numai mizeria şi alienarea, insalubra proliferare a pietrei acolo unde luna schiţase vag magia veche şi iubirea. Oamenii care forfoteau prin străduţele ca nişte jgheaburi erau străini bondoci, oacheşi, cu chipuri asprite şi ochi mici, venetici vicleni, lipsiţi de vise şi de interes faţă de priveliştile din jurul lor. Niciodată n-ar fi putut avea ceva de împărţit cu bărbatul cu ochi albaştri din vechea stirpe de colonişti, căci acela mai păstra în inima lui dragostea pentru frumoasele pajişti verzi şi clopotniţele albe ale satelor din Noua Anglie.
Aşadar, în locul poemelor pe care sperasem să mi le inspire, oraşul nu-mi dărui decât un vid sufletesc cutremurător şi o amarnică singurătate. Într-un târziu, am priceput adevărul cumplit pe care nimeni nu îndrăznise vreodată să-l mai conceapă înainte, secretul cel mai inviolabil dintre toate, faptul că metropola din piatră şi zgomote stridente nu este vreo perpetuare lucidă a vechiului New York, aşa cum Londra de acum continuă vechea Londră, iar Parisul, vechiul Paris, ci este, de fapt, defunctă. Cadavrul său răşchirat, îmbălsămat de mântuială, este infectat cu vietăţi stranii, care n-avuseseră nimic de-a face cu ea cât încă mai era în viaţă. În faţa acestei revelaţii n-am mai putut dormi confortabil, deşi ceva ce aducea cu o linişte resemnată mi-a revenit în cuget pe măsură ce mi-am format treptat obiceiul de a ocoli străzile în faptul zilei şi de a mă aventura pe afară doar noaptea, când întunericul dezvăluie puţinul din trecut ce încă mai bântuie spectral împrejurimile, iar vechile praguri albe mai amintesc de siluetele robuste care odinioară le treceau. Cu această manieră de a mă linişti, am reuşit chiar să scriu câteva poeme, încă neîndrăznind să mă întorc acasă la ai mei, de teamă să nu par că m-am înapoiat cu capul în piept, ca după un eşec amar.
Apoi, în timpul unei promenade nocturne, l-am întâlnit. S-a întâmplat într-o curte grotescă, tainică, din Greenwich, căci acolo mă stabilisem, în ignoranţa mea, auzind că acel loc era refugiul predilect al poeţilor şi artiştilor. Grădinile şi casele arhaice, neaşteptatele piaţete şi fundături mă fermecaseră cu adevărat, însă, când am descoperit că poeţii şi artiştii nu erau decât impostori cu gura mare a căror originalitate se limita doar la farafastâcuri, ducând vieţi ce nu făceau decât să discrediteze tot ceea ce înseamnă frumuseţe pură, poezie şi artă, am rămas doar din dragoste pentru aceste vestigii. Mi le imaginam aşa cum fuseseră ele noi, când Greenwich era doar un sătuc placid, încă neînghiţit de metropolă. În primele ore ale dimineţii, când toţi cheflii se furişau pe la casele lor, obişnuiam să cutreier singur printre meandrele lor criptice şi să meditez asupra curioaselor taine înmormântate aici de generaţii. Aceste lucruri mi-au ţinut sufletul în viaţă şi mi-au dăruit câteva dintre acele vise şi viziuni după care tânjea poetul din adâncul sufletului meu.
M-a întâlnit întâmplător, pe la ora două, într-o noapte târzie de august, cu cer înnorat, în vreme ce străbăteam o serie de alei separate, la care astăzi se poate ajunge numai prin pasajele umbroase dintre clădiri, dar care odinioară constituiau fragmente ale unei neîntrerupte reţele de ulicioare pitoreşti. Auzisem unele zvonuri vagi despre existenţa lor şi mi-am dat seama că nu mai puteau figura pe niciuna dintre hărţile din ziua de azi, însă faptul că fuseseră uitate m-a făcut să le îndrăgesc şi mai tare, aşa încât le-am căutat cu o frenezie mai mare ca de obicei. Acum că le găsisem, curiozitatea mi se stârnise iar. Ceva anume din dispunerea lor sugera vag că puţine, probabil, mai rămăseseră din nenumăratele ulicioare de altădată, asemenea lor, obscure şi ascunse între înaltele ziduri goale şi clădirile pustii, dosnice, ori furişându-se fără felinare în spatele pasajelor boltite, nebănuite de hoardele de străini, sau păzite cu străşnicie de artiştii taciturni, a căror trudă nu se săvârşeşte nici la lumina publicităţii, nici la cea a zilei.
A intrat în vorbă cu mine neinvitat, remarcându-mi starea de spirit şi căutătura, în timp ce studiam anumite intrări deasupra unor trepte cu balustradă de fier, palida lucire a impostelor bogat ornamentate aruncând o lumină firavă asupra chipului meu. Îşi ţinea în umbră propria figură şi purta o pălărie cu boruri largi, care întru câtva se potrivea perfect cu mantia demodată pe care o etala. Dar am simţit o subtilă nelinişte încă înainte de a mi se adresa. Silueta lui era foarte subţire, aproape cadaverică, iar vocea îi era extraordinar de blândă şi de cavernoasă, deşi nu neapărat profundă. Mă observase, zicea el, de mai multe ori în preumblările mele şi a dedus că îi semănam în privinţa slăbiciunii pentru vestigii. Nu cumva mi-ar face plăcere să fiu călăuzit de unul cu o îndelungată experienţă în astfel de explorări, deţinând cunoştinţe mult mai profunde decât ale oricărui nou-venit?
Pe când vorbea, i-am întrezărit faţa în fasciculul de raze răspândit de la fereastra solitară a unei mansarde. Avea trăsături nobile, frumoase, chiar dacă îmbătrânite, purtând însemnele unui rafinament şi ale unei ascendenţe neobişnuite pentru epoca şi locul în care ne găseam. Totuşi, un anumit aspect al acelei fizionomii mă tulbura aproape la fel de mult pe cât îmi plăcea – poate că tenul îi era prea alb, sau faţa era prea inexpresivă, ori prea din cale-afară de străină acelor locuri, ca să mă facă să mă simt în siguranţă şi în largul meu. Cu toate acestea l-am urmat, căci în acele zile amarnice, faptul că mă aflam în căutarea frumuseţii şi misterului celor de demult era singurul lucru care-mi mai ţinea sufletul în viaţă, şi am socotit că soarta îmi făcea o rară favoare de a întâlni pe cineva cu interese similare, care părea să fi mers mult mai departe în această privinţă decât mine.
Ceva în noapte îl obliga pe tovarăşul meu, înfăşurat în mantie, să păstreze tăcerea. Timp de o oră nesfârşită mă conduse înainte, fără vorbe de prisos, făcând doar cele mai scurte comentarii în privinţa numelor vechi, a datelor şi a schimbărilor survenite în timp, călăuzindu-mă în înaintarea mea prin gesturi largi, în vreme ce ne strecuram printre interstiţii, străbăteam culoare în vârful picioarelor, ne căţăram pe zidurile de cărămidă şi o dată ne-am şi târât în coate şi în genunchi printr-un pasaj boltit, foarte jos, din piatră, a cărui lungime imensă şi meandre chinuitoare sfârşiră prin a-mi şterge din minte orice noţiune de orientare geografică pe care mai reuşisem s-o păstrez. Lucrurile pe care le-am văzut erau foarte vechi şi magnifice, sau cel puţin aşa-mi dădeau impresia în cele câteva raze de lumină prin care le-am zărit, şi n-am să uit, cât oi mai trăi, şubredele coloane ionice şi pilaştrii scobiţi, stâlpii gardurilor din fier cu urne în vârf, ferestrele cu lintouri şi cele în formă de evantai, atât de decorative, ce păreau să devină tot mai bizare şi mai pitoreşti pe măsură ce pătrundeam mai adânc în inepuizabilul labirint ieşit din negura vremurilor de odinioară.
În drumul nostru n-am întâlnit pe nimeni şi, odată cu trecerea timpului, ferestrele luminate deveniră tot mai rare. Primele felinare pe care le-am întâlnit în cale erau cu petrol şi cu un model rombic demodat. Mai târziu am remarcat câteva cu lumânări în ele. Până la urmă, după ce am străbătut o fundătură terifiantă, unde călăuza mea a trebuit să-mi indice drumul, ţinându-mă cu mâna lui înmănuşată printr-un întuneric să-l tai cu cuţitul, către o poartă de lemn îngustă dintr-un zid înalt, am ajuns într-o porţiune de alee luminată la fiecare a şaptea casă. Erau felinare din tinichea, incredibil de coloniale, cu vârfuri conice şi găuri perforate pe lateral. Această alee urca în pantă, fiind mai abruptă decât credeam că era posibil în această parte a New Yorkului, iar capătul ei de sus era blocat integral de zidul acoperit cu iederă al unei proprietăţi private, dincolo de care puteam zări o cupolă palidă şi coroanele arborilor conturându-se pe fundalul unui văzduh care cernea o lumină vagă. În acest zid se găsea o mică poartă cu bolta joasă, dintr-un lemn întunecat de stejar, prinsă în ţinte, pe care omul se apucă s-o deschidă cu o cheie grea. Conducându-mă înăuntru, el mă călăuzi pe un drum cufundat în bezna cea mai neagră. Am păşit amândoi peste ceea ce părea să fie o potecă aşternută cu pietriş şi, într-un târziu, am urcat o scară din piatră până la uşa casei, pe care o descuie, făcându-mi loc să intru.
Am intrat împreună şi pe dată mă luă cu leşin din pricina unui iz de veşnicie mucedă ce ne ieşi în întâmpinare şi care trebuie să fi fost rodul insalubrelor veacuri de putrefacţie. Gazda mea păru să nu-l ia în seamă şi, din curtoazie, am păstrat tăcerea în vreme ce mă conducea în sus, pe o scară în spirală, de-a curmezişul unui coridor şi într-o încăpere. L-am auzit încuind uşa în urma noastră, apoi l-am văzut trăgând draperiile ce ascundeau trei ferestre cu ochiuri mici de geam, care abia se întrevedeau pe fundalul cerului brăzdat de fulgere. După aceea se apropie de cămin, scăpără amnarul şi aprinse două lumânări aşezate într-un candelabru cu douăsprezece braţe şi, cu un gest, mă invită la un taifas în surdină.
În această lumină slabă am descoperit că ne aflam într-o bibliotecă spaţioasă, bine mobilată şi lambrisată, ce data din primul sfert al veacului al XVIII-lea, cu frontoane splendide la uşi, o încântătoare cornişă în stil doric şi cu o etajeră deasupra căminului, sculptată magnific şi terminată într-o volută cu o urnă în vârf. Deasupra rafturilor pline de cărţi, la intervale regulate, de-a lungul pereţilor, atârnau portrete de familie frumos lucrate. Toate căzuseră pradă enigmaticei patine a timpului şi vădeau o neîndoielnică asemănare cu bărbatul care acum îmi indică un scaun, lângă o graţioasă masă în stil Chippendale. Înainte de a se aşeza în faţa mea, gazda se opri o clipă, de parcă s-ar fi jenat de ceva. După aceea, scoţându-şi într-un târziu mănuşile, pălăria cu boruri largi şi mantia, rămase în picioare într-o poziţie teatrală, etalându-şi costumul din vremuri de altădată, părul strâns în coadă, gulerul încreţit de dantelă, pantalonii bufanţi până la genunchi, ciorapii de mătase şi pantofii cu paftale, pe care nu-i observasem mai înainte. Lăsându-se alene într-un jilţ cu spătarul în formă de liră, el începu să mă fixeze intens cu privirea.
Fără pălărie, părea să aibă o vârstă foarte înaintată, fapt care înainte fusese prea puţin vizibil, şi m-am întrebat dacă această marcă, percepută abia acum, a unei longevităţi unice nu constituia cumva una dintre sursele neliniştii pe care o simţisem iniţial la apropierea lui. Când începu să-mi vorbească mai mult, vocea lui blândă, cavernoasă şi stăpânită îi tremura destul de des. La răstimpuri întâmpinam mari dificultăţi să-l urmăresc, pe măsură ce-l ascultam cu un fior de uimire şi o panică pe care mă tot străduiam s-o alung, dar care îmi sporea clipă de clipă.
— Ai în faţa dumitale, domnule, începu amfitrionul meu, un om cu obiceiuri foarte excentrice, care nu trebuie să se scuze pentru veşminte în faţa unuia cu spiritul şi afinităţile dumitale. Meditând la vremi mai bune, nu m-am sfiit să le adopt felul, portul şi năravurile, slăbiciune care nu jigneşte pe nimeni dacă nu vădeşte ostentaţie. Am avut marele noroc să păstrez reşedinţa rurală a strămoşilor mei, chiar dacă a fost înghiţită de două oraşe, mai întâi de Greenwich, ce s-a lăţit încoace după 1800, apoi de New York, prin 1830. Au fost mai multe motive pentru care familia mea a vegheat cu îndârjire locul acesta, iar eu n-am neglijat deloc asemenea obligaţii. Moşierul care s-a aşezat aici în 1768 a studiat oareşice arte şi a făcut oareşice descoperiri, toate fiind în legătură cu influenţele ce sălăşluiesc în acest loc şi care se vrednicesc în cea mai mare măsură să fie săvârşite cu o straşnică fereală. Unele efecte curioase ale celor arte şi căutări voiesc acum să ţi le înfăţişez, în cea mai mare taină. Şi cred că mă pot bizui destul pe judecata mea în privinţa oamenilor, ca să nu mă-ndoiesc nici de interesul, nici de fidelitatea dumitale.
Se opri, dar mai mult decât să dau afirmativ din cap, n-am putut face. După cum am mai spus, eram speriat şi, cu toate acestea, nimic nu-i era mai fatal sufletului meu decât materialistul univers newyorkez în plină zi. Fie că acest om era un excentric inofensiv, fie că era un cunoscător al unor arte periculoase, nu mai aveam de ales, trebuia să-l urmez şi să-mi astâmpăr nepotolita sete de minuni cu indiferent ce avea să-mi ofere. Aşadar, l-am ascultat mai departe.
— Moşului meu i s-a părut că voinţa omenească include câteva laturi formidabile, cu o neştiută preponderenţă, nu numai asupra faptelor unuia singur sau ale mai multora, ci chiar asupra întregii varietăţi de forţe şi substanţe din natură, cât şi a multora dintre elementele şi mărimile încă mai obşteşti decât firea. Îmi permiţi să-ţi aduc la cunoştinţă că şi-a râs el de lucruri sfinte precum spaţiul şi timpul şi că a găsit utilizări bizare riturilor unor oareşice piei-roşii metisate, care-şi ridicau odinioară corturile chiar pe această colină? Indienii aceia îşi vărsară năduful când se înălţă casa şi ne supărară cu grea năpastă când cerură dreptul să revină pe meleagurile noastre în fiece noapte cu lună plină. Ani de zile săriră zidul în fiecare lună, de câte ori aveau putinţa, şi pe furiş săvârşeau oareşice lucrări. Apoi, în ’68, noul boier îi prinse în toiul ritualurilor şi înmărmuri în faţa celor ce i se perindau dinaintea ochilor. Mai apoi se tocmi cu aceia şi le oferi cale liberă pe pământul său, în schimbul dezvăluirii tâlcului ascuns al făcăturilor lor. Află de la aceia că străbunii lor se deprinseseră cu năravul în parte de la strămoşii lor roşii, în parte de la un moş olandez din vremea Statelor Generale. Şi dar-ar vărsatu-n el, tare mă tem că boieru’ le-a dat niscaiva rom tare prost – voit sau nu – că la o săptămână după ce le află taina, rămase singurul în viaţă care o cunoştea. Matale, domnule, eşti primul străin care află de taina asta, şi afurisit să fiu dacă m-aş fi încumetat să mă ating de ele – de puterile alea, adică – dacă nu te-aş fi văzut atât de împătimit de lucruri de mult apuse.
M-am cutremurat pe măsură ce omul devenea mai colocvial, folosindu-se de vorbirea familiară dintr-o epocă de mult apusă. Continuă:
— Dar trebuie să ştii, domnule, că ceea ce află boieru’ de la sălbaticii ceia corciţi se dovedi doar o părticică din învăţătura la care ajunse el mai apoi. Nu degeaba fusese el la Oxford, nu degeaba stătuse de vorbă cu un alchimist şi zodier bătrân din Paris. În cele din urmă pricepu că întreaga lume nu-i decât un fum al minţilor noastre, nu cele ale prostimii ci minţile învăţaţilor, care îl trag în piept şi îl pufăie afară ca pe cel mai fin tutun de Virginia. Că putem să facem tot ce voim, iar ce nu voim, putem să suflăm din preajma noastră. N-am să zic acu’ că astea-s întru totul adevărate, da’ sunt îndeajuns cât să ne dea când şi când câte o mândră privelişte. Matale, socotesc eu, te-ai desfăta să vezi privelişti mai mândre pentru oareşice ani decât ţi-ar da închipuirea matale; aşa că, rogu-te, stăpâneşte-ţi temerile la ceea ce am de gând să-ţi arăt. Vino la fereastră şi nu rosti nimic.
Amfitrionul mă apucă acum de mână şi mă trase la una dintre cele două ferestre aflate de-a lungul încăperii urât mirositoare, iar la prima atingere a degetelor lui goale mi se făcu frig. Carnea lui, deşi uscată şi tare, era ca de gheaţă, şi aproape că m-am chircit, încercând să scap din strânsoarea lui. Dar, gândindu-mă iar la găunoşenia şi hidoşenia cotidianului, mi-am luat inima în dinţi, pregătindu-mă sufleteşte pentru tot ceea ce urma să mi se întâmple. Odată ajunşi la fereastră, bărbatul trase în lături draperiile de mătase galbenă şi îmi direcţionă privirea înspre bezna de afară. Preţ de o clipă, n-am zărit decât o miriadă de luminiţe dansând departe, departe de tot, în faţa mea. Apoi, de parc-ar fi răspuns unei insidioase mişcări a mâinii lui, un fulger scânteie zglobiu peste întreaga privelişte. Acum, înaintea ochilor mei se întindea o mare de frunziş luxuriant, virgin, în locul nenumăratelor acoperişuri la care se aştepta oricine cu mintea întreagă. În dreapta, fluviul Hudson licărea drăceşte, iar în depărtare, chiar în faţa mea, am văzut sclipirea infectă a unei imense mlaştini cu apă sărată, peste care zbura o constelaţie de licurici. Fulgerul se stinse şi un surâs diabolic lumină chipul de ceară al bătrânului necromant.
— Aşa era mai înainte de veacul meu, mai înainte de veacul noului boier. Să mai cercăm o dată, rogu-te!
Mi se făcu rău, încă şi mai rău decât răul provocat de odioasa modernitate a acelui oraş blestemat.
— Dumnezeule mare! am şoptit. Poţi să ajungi în orice epocă?
Şi când încuviinţă cu un semn din cap, dezgolindu-şi cioturile înnegrite ce odinioară fuseseră dinţi gălbejiţi, m-am ţinut cu putere de draperii ca să nu cad. Dar mă ajută să-mi găsesc echilibrul cu acea îngrozitoare gheară rece ca gheaţa şi mai făcu o dată insidiosul gest.
Din nou fulgerul ţâşni, dar de această dată priveliştea nu-mi mai era cu totul străină. Era Greenwich, acel Greenwich de altădată, cu câte un acoperiş sau şir de case pe ici, pe colo, aşa cum îl vedeam acum, totuşi cu minunate pajişti şi câmpuri verzi, cu petice de verdeaţă din islazul comunal. Smârcul încă se mai zărea sclipind în zare, iar dincolo de el am distins în depărtare clopotniţele ce constituiau pe atunci întregul New York: Trinity Church, St. Paul’s Chapel, cât şi Brick Church ce-şi domina suratele. O pâclă subţire de la fumul focurilor de lemne plutea peste întreaga panoramă. Am tras adânc aer în piept, dar nu atât datorită acelei vedenii, cât a posibilităţilor pe care închipuirea mi le evoca înfricoşată.
— Ai putea, ai îndrăzni mai mult? l-am iscodit cu o teamă de care cred că se lăsă şi el cuprins pentru o secundă, dar rânjetul diabolic îi reveni.
— Mai mult? Ce mi-a fost dat mie să văd te-ar preschimba-ntr-o stană de piatră! Îndărăt, îndărăt – ’nainte, ’nainte, te uită, prostovan plângaci!
În vreme ce mormăi printre dinţi ultimele cuvinte, mai făcu încă o dată gestul, aducând în văzduh un fulger mai orbitor decât oricare dintre cele anterioare. Preţ de trei secunde am zărit o privelişte ce avea să-mi bântuie de-a pururi visele de-atunci încolo. Am văzut cerurile viermuind de ciudăţenii zburătoare, iar sub ele o metropolă înnegurată, de calvar, cu terase gigantice de piatră, cu piramide înălţându-se blestemând spre lună şi lumini diavoleşti venite de la ferestrele fără număr. Colcăind sinistru pe faleze aeriene, i-am zărit pe locuitorii oraşului, cu pielea galbenă, cu ochi oblici, înveşmântaţi oribil în robe portocalii şi roşii, dănţuind demenţial în freneticele bătăi ale timpanelor, în zornăitul crotalelor obscene, în tânguirea maniacală a trâmbiţelor, ale căror lamentaţii neîncetate urcau şi coborau, ondulându-se ca valurile unui imund ocean de bitum.
Spun că am văzut această privelişte şi am auzit cu urechile sufletului, parcă, blasfematoarea cacofonie ce o însoţea. Era împlinirea înfricoşată a întregii orori pe care acel oraş cadaveric mi-o trezise în suflet şi, uitând de orice îndemn la tăcere, am urlat şi iar am urlat, întrucât mă lăsau nervii, iar zidurile trepidară în jurul meu.
Atunci, în lumina fulgerului muribund, am observat că amfitrionul meu tremura şi el. O spaimă cumplită aproape că şterse de pe figura lui furia ce-i schimonosea trăsăturile, stârnită de ţipetele mele. Se clătină, se agăţă cu toată puterea de draperii, ca şi mine mai înainte, sucindu-şi capul în toate părţile, ca un animal hăituit. Dumnezeu ştie că avea motive, căci, pe măsură ce ecourile răcnetelor mele se stingeau, se auzi un alt zgomot, de o sugestivitate sinistră, încât doar afectivitatea mea amorţită mă mai ajută să-mi păstrez luciditatea şi mintea întreagă. Se auzea scârţâitul uşor şi constant al treptelor de dincolo de uşa zăvorâtă, ca şi cum s-ar fi urcat până la noi o hoardă de indivizi desculţi sau cu încălţări din piele, iar la urmă, precautul, consecventul zăngănit al clanţei de bronz ce licărea în lumina slabă a lumânărilor. Bătrânul se repezi cu ghearele la mine şi mă scuipă prin aerul muced, lătrând cuvinte grele în vreme ce se legăna cu draperia galbenă pe care o ţinea strâns.
— Lună plină – blestemat să fii – câine schelălăitor – i-ai chemat, şi ei au venit după mine! Picioare-n mocasini – strigoi – înghiţi-v-ar iadul, draci roşii, nu eu i-am otrăvit cu rom pe-ai voştri – nu v-am păstrat eu taina mârşavă? – aţi băut pân-aţi crăpat, blestemaţilor, şi-acu l-aţi vinuit pe boier – plecaţi de-aici! Daţi drumu’ la ivărul ăla – n-aveţi ce căuta aici…
În acel moment, trei bătăi uşoare şi bine calculate făcură să se clatine lambriurile uşii. O spumă albicioasă se adună la gura neliniştitului magician. Spaima lui, transformându-se în cea mai neagră disperare, nu-l împiedică să-şi verse din nou furia asupra mea. Clătinându-se, făcu un pas spre masă, de marginea căreia mă ţineam să nu cad. Draperiile, pe care încă le strângea în mâna dreaptă, în vreme ce stânga se răşchira ca o gheară spre mine, se întinseră şi în cele din urmă se desprinseră din înaltele lor galerii, lăsând să se reverse în cameră lumina lunii pline, pe care limpezimea cerului o precedase. Sub razele verzui, flacăra lumânărilor păli, iar încăperea îmi reînnoi impresia de putreziciune cu izul ei fetid, cu lambriurile ei cariate, pardoseala stricată, vatra dărâmată, mobilierul şubrezit şi draperiile zdrenţuite. La fel mi se păru şi bătrânul, fie din acelaşi motiv, fie din cauza fricii sau a vehemenţei lui. L-am văzut zbârcindu-se şi înnegrindu-se pe măsură ce se apropia, clătinându-se şi străduindu-se să mă sfâşie cu ghearele lui vultureşti. Numai ochii îi mai rămaseră întregi, fulgerându-mă cu o incandescenţă dilatată, ce creştea în intensitate pe măsură ce chipul i se micşora, carbonizat.
Bătăile se repetau de-acum mai insistent, iar de data aceasta parcă sunau metalic. Arătarea neagră din faţa mea ajunsese doar un cap cu ochi, ce încerca neputincios să se rostogolească pe podeaua care se năruia, ca să se apropie de mine, la răstimpuri scuipându-şi sleit fierea fără moarte. Lovituri iuţi asaltară lambriurile puturoase din care săreau aşchii şi am zărit lucirea unui tomahawk despicând lemnul ce se frângea. Nu m-am mişcat din loc, nici nu puteam, doar am privit năuc cum uşa se spărgea în bucăţi pentru a face loc unui talaz colosal şi inform de substanţă întunecată ca cerneala, prin care scânteiau ochi cu străluciri haine. Curgea groasă, ca un şuvoi de petrol, măturând din cale câte un putred cloazon, răsturnând câte un scaun pe măsură ce se răspândea prin cameră şi, într-un târziu, se scurse pe sub masă în celălalt colţ al camerei, unde capul înnegrit încă mă mai săgeta cu ochii. Se strânse roată în jurul acelui cap, înghiţindu-l pe de-a-ntregul, iar în clipa următoare începu să se retragă, ducând cu sine invizibila sa povară, fără să se atingă de mine şi scurgându-se din nou afară din cameră peste acel prag lugubru, coborând scările nevăzute, ce scârţâiră ca mai înainte, deşi în ordine inversă.
Atunci, într-un final, pardoseala se prăvăli şi am alunecat în întunecata cameră de dedesubt, încurcându-mă în plasele păianjenilor. De frică, nu mai eram decât pe jumătate conştient. Luna verzuie, strălucind prin geamurile sparte, îmi dezvălui că uşa ce dădea în coridor era pe jumătate deschisă. Pe când mă ridicam de pe pardoseala năpădită de moloz şi mă smulgeam dintre bucăţile plafonului prăbuşit, am zărit trecând pe lângă mine un groaznic torent de negreală, cu zeci de ochi încruntaţi sclipind prin ea. Căuta uşa spre pivniţă şi, când o găsi, dispăru înăuntru. De-acum simţeam că pardoseala acestei camere de jos începe să cedeze la fel ca şi cea de deasupra ei şi, încă o dată, un vacarm asurzitor a fost urmat de căderea pe lângă fereastra dinspre apus a ceva ce trebuie să fi fost cupola. Acum, eliberat pentru o clipă din dărâmături, m-am repezit prin coridor până la uşa din faţă. M-am trezit că nu puteam s-o deschid. Am apucat un scaun şi am spart un geam, căţărându-mă frenetic deasupra grădinii în paragină, unde razele lunii dansau printre ierburi şi buruieni. Zidul era înalt şi toate porţile erau zăvorâte, dar, mutând un teanc de cutii într-un colţ, am reuşit să ajung în vârf şi să mă agăţ de marea urnă de piatră aşezată acolo.
În jurul meu, am remarcat, vlăguit cum eram, zidurile stranii şi ferestrele vechilor mansarde. Uliţa în pantă pe care venisem nu se vedea nicăieri şi puţinul pe care-l zăream era acoperit rapid de o ceaţă care venea dinspre râu, în ciuda strălucirii orbitoare a lunii. Deodată, urna de care eram agăţat începu să se clatine, ca şi cum i-aş fi inoculat propria-mi ameţeală fatală, şi, în clipa următoare, trupul mi-a plonjat în abisul necunoscutului.
Cel care m-a găsit a zis că trebuie să mă fi târât de departe, în ciuda oaselor rupte, căci o dâră de sânge se întindea până o pierdeai din vedere. Ploaia şterse curând această legătură cu locul chinurilor mele. Tot ce s-a putut stabili în rapoarte a fost că apărusem dintr-o direcţie necunoscută, la intrarea într-o curticică mohorâtă, dincolo de Perry Street.
N-am mai căutat niciodată să mă întorc în acele tenebroase dedaluri, nici să mai arăt cuiva întreg la minte calea până la ele. Cine sau ce era acea vetustă arătare habar n-am, însă, repet, oraşul este mort şi plin de orori nebănuite. Unde s-a dus el, nu ştiu, dar eu m-am întors acasă, în Noua Anglie, cu pajiştile ei curate, înviorate în faptul serii de brizele înmiresmate ale mării.
SFÂRŞIT
