Howard Philip Lovecraft.
Prin fereastra camerei mele, Steaua Polară aruncă licăriri stranii. Scânteiază neîntrerupt în lungile orc infernale ale nopţii. Iar toamna, când vânturile şuieră furioase, când copacii din smârcuri – cu frunzele roşiatice – freamătă de zor şi când secera lunii păleşte, mă aşez lângă fereastră cu ochii îndreptaţi spre ea. Din înălţimea boitei cereşti, sclipirea Casiopeei tremură îndelung în vreme ce Charles Wain, tăietorul de lemne, îşi începe munca în pâcla umedă din mlaştină. Cu puţin înaintea aurorei, Arcturus pâlpâie deasupra cimitirului şi, departe, spre răsăritul misterios, Coama Berenicei licăreşte neliniştitor. Steaua Polară trimite către pământ raze pale şi reci, clipind urât, ca un ochi smintit ca încearcă să transmită un mesaj, dar care a uitat totul, mai puţin faptul că avea de transmis un mesaj. Uneori, când cerul era înnorat, reuşeam să dorm.
Îmi amintesc noaptea Marii Aurora, când răsfrângerile acestei lumini diavoleşti jucau peste pământul mlăştinos. Un şir de nori grei i-a acoperit razele, şi-am adormit.
Luna semăna cu un corn nimbat când am observat, pentru prima dată, Oraşul. Stătea, senin şi amorţit, pe un platou ciudat, ivit în fundul uneî vâlcele înconjurate de piscuri neobişnuite. Zidurile, turnurile, coloanele, cupolele şi trotuarele sale erau din marmură albicioasă. Pe străzile de marmură, stâlpi de marmură purtau, în partea lor superioară, capetele sculptate ale unor oameni bărboşi, cu figuri aspre. Aerul era uşor, nemişcat şi fierbinte. La nici zece grade lângă zenit, strălucea Steaua Polară. Am cercetat îndelung oraşul, dar ziua întârzia să-şi facă apariţia. Abia după ce Aldebaran cel roşu – care sclipea în partea de jos a cerului – şi-a parcurs un sfert din cale în jurul orizontului, am văzut lumină şi animaţie în case şi pe străzi. Nişte siluete înveşmântate bizar, purtând amprenta unei evidente nobleţi, dar care mi-au părut îndată familiare, umblau prin lumina palidă a luna coborâte spre asfinţit. Vorbeau lejer într-un idiom pe care-l înţelegeam, deşi nu semăna cu nici o limbă cunoscută.
Iar când Aldebaran cel roşu şi-a străbătut mai mult de jumătate din drum, se reînstăpâniră întunericul şi liniştea.
Trezindu-mă, nu mai eram acelaşi. Memoria mea păstrase viziunea Oraşului, iar în suflet îmi stăruia o amintire vagă, de o natură greu definibilă. Ca urmare, atunci când nopţile ceţoase îmi îngăduiră să dorm, am revăzut adesea Oraşul. Uneori apărea sub razele calde şi aurii ale unui soare care nici el nu apunea, ci se rotea încet în jurul orizontului. În nopţile limpezi, Steaua Polară arunca sclipiri şi mai vii decât până atunci.
Treptat, am început să mă întreb care era locul meu în acel oraş misterios, pe platoul acela ciudat, pierdut între culmi stranii. Iniţial m-am mulţumit să observ totul ca un spectator din afara timpului, dar curând doream să mă integrez în viaţa Oraşului, să-mi rostesc părerea asemeni locuitorilor lui, oamenii gravi care în fiecare zi îşi rezolvau în public treburile. Am ajuns chiar să-mi spun că nici nu era vorba de un vis. De ce să fi fost, oare, casa asta de piatră şi de cărămidă, aşezată în vârful unui deal, între un smârc sinistru şi un cimitir, sau încăperea unde pătrunse în fiecare noapte Steaua Polară, de ce să fi fost ele mai reale decât Oraşul?
Într-o noapte, pe când ascultam o conversaţie purtată într-un parc mare şi plin de statui, am simţit o schimbare înţelegând că eram în sfârşit, fizic, prezent în oraş. Nu mai apăream ca un străin pe platoul Sarkia, între vârfurile Noton şi Kadiphonek, ori pe străzile din Olathoe. Prietenul meu Alos luase cuvântul, iar discursul mi-a mers la inimă. Erau vorbele unui om curajos şi patriot adevărat. În noaptea aceea Daikos fusese destituit şi inuţii reîncepeau ostilităţile. Cu cinci ani înainte, aceşti fernali pitici galbeni şi bondoci apăruseră din Vestul necunoşcut la marginile regatului, asediindu:ne mai multe oraşe. Erau deja la poalele muntelui, pe poziţii întărâte ce puneau în pericol calea de acces spre platou. Dacă fiecare dintre noi nu opunea invadatorilor rezistenţa a zece oameni, eram pierduţi. Făpturile acelea scunde treceau drept maeştri în arta războiului. Faţă de cuceririle brutale n-aveau scrupulele noastre, ale oamenilor înalţi şi cu ochi cenuşii, din Lomar.
Alos, prietenul meu, comanda toate trupele de pe platou, purtând pe umeri ultima speranţă a ţării noastre. Cu acel prilej, a evocat pericolele ce trebuiau înfruntate şi i-a îndemnat pe toţi bărbaţii din Olathoe să se arate la fel de viteji ca strămoşii lor, temerarii lomarieni care îi măturaseră din drum pe gnophkeni – canibalii cu braţe lungi şi coamele netăiate – atunci când fuseseră constrânşi să plece din Zobna spre sud, împinşi de înaintarea unui imens strat de gheaţă.
Alos nu mi-a îngăduit să lupt alături de războinicii lui. Ştia că eram slab, că sufeream de un rău straniu atunci când trebuia să fac faţă eforturilor şi privaţiunilor. Cum aveam ochii cei mai ageri din oraş, şi asta în ciuda lungilor ceasuri petrecute zilnic în studiul manuscriselor pnakotice şi al scrierilor filosofice datorate Părinţilor zobnarieni, prietenul meu, care nu voia să mă condamne la inactivitate, mi-a încredinţat o sarcină de cea mai mare importanţă. M-a trimis la turnul de veghe din Thapnen, ca observator. Dacă inuţii încercau să ia prin surprindere garnizoana din Citadelă, prin defileul muntelui Noton, urma să dau semnalul pentru luptătorii noştri, care ar fi salvat astfel oraşul de un dezastru neîntârziat.
Eram singur în turn, fiindcă de orice om valid era nevoie la apărarea trecătorilor. Simţeam un junghi în inimă din pricina agitaţiei lăuntrice şi a oboselii (nu dormisem mai multe zile în şir). Iubeam ţara Lomar, în care m-am născut, şi Olathoe, oraşul de marmură zidit între piscurile Noton şi Kadiphonek. Eram cât se poate de hotărât să-mi fac datoria.
Dar pe când stăteam la pândă în încăperea din vârful turnului, am observat cornul lunii gata să apună, roşu şi sinistru, pâlpâind prin pâcla adunată deasupra îndepărtatei văi Banof. Printr-o deschizătură din acoperiş, pala şi scânteietoarea Stea Polară începu să tremure ca vie şi să mă provoace asemeni unui diavol ispititor. Mi s-a părut că îmi trimitea, murmurate, poveţe rele, sugerându-mi să mă scufund într-o somnolenţă trădătoare, prin această litanie cu ritm diabolic:
Dormi, pândar, până când astrele se vor învârti douăzeci şi şase de milenii.
Attinzi mă-ntorc în locul unde ard în prezent.
Alte stele se vor ridica în axa cerului, Stele ce mângâie şi stele care binecuvântează cu o dulce îndurare.
Şi-abia când îmi voi termina periplul trecutul va veni să bată-n porţi.
Luptam împotriva nestăpânitei dorinţe de somn, încercând zadarnic să găsesc în lecturile mele din manuscrisele pnakotice privitoare la ştiinţa cerească un sens pentru cuvintele acelea stranii. Capul, greu şi clătinat, mi-a căzut în piept, iar când am deschis din nou ochii, eram într-un vis. Peste copacii urâţi şi legănaţi dintr-un smârc de coşmar, Steaua Polară mă fixa prin fereastră cu un rânjet înspăimântător. Iar visul acesta n-are sfârşit. Uneori, urlu ca un turbat de ruşine şi de disperare, implorând creaturile de vis care mă înconjoară să mă trezească înainte ca inuţii să străpungă defileul muntelui Noton şi să atace prin surprindere Citadela. Dar fiinţele acelea sunt diavoli, îmi spun că nu visez. Îşi bat joc de mine. Râd de mine pe când dorm, în vreme ce duşmanul cu pielea gălbuie pătrunde pe tăcute în liniile noastre. N-am putut să-mi fac datoria şi am predat astfel eraşul de marmură Olathoe. L-am trădat pe Alos, prietenul meu, şeful meu. Iar umbrele astea continuă să mă batjocorească. Ele îmi spun că ţara Lomar nu există niciunde altundeva decât în închipuirea mea întunecată, că în ţinuturile unde Steaua Polară străluceşte în mijlocul cerului iar Aldebaran cel roşu se deplasează jos, la orizont, n-a existat de mii de ani decât gheaţă şi zăpadă, şi nici alţi oameni decât făpturile galbene şi pipernicite, închircite da frig, care se numesc „eschimoşi”. Şi pe când eu mă zbucium în chinurile vinovăţiei, străduindu-mă nebuneşte să salvez oraşul pentru care pericolul creşte cu fiecare minut, luptând disperat să mă desprind din visul cu casa de piatră şi de cărămidă ridicată pe deal, între un smârc sinistru şi un cimitir, Steaua Polară, diabolică şi monstruoasă, îşi aruncă de pe bolta neagră razele pale şi reci, clipind hidos, ca un ochi dement ce încearcă să transmită un mesaj, dar care a uitat totul, afară, de faptul că avea de transmis un mesaj.
SFÂRŞIT
