Volumul conţine povestiri scrise de Howard Phillips Lovecraft între anii 1919-l937: The Transition of Juan Romero; Azathoth; The Descendant; The Book; The Thing în the Moonlight; Hypnos; The Festival; Imprisaned With the Pharaons; He; The Strange High House în the Mist; În the Walls of Eryx; The Beast în the Cave; The Evil Clergyman; The Tomb.
PREFAŢĂ.
LOGIC, MACABRU ŞI SUBLIM.
Aşa aş fi tentat să definesc fantasticul lui Howard Phillips Lovecraft, americanul născut în anul 1890 la Providence, lângă Boston, şi mort în 1937, de cancer mai curând decât din pricina mizeriei materiale, cum a vrut să ne facă să credem o legendă încă răspândită în jurul figurii sale oarecum enigmatice. Fără îndoială, sănătatea i-a fost tot timpul precară, sensibilitatea ieşită dintre reperele comune şi, astfel, mereu pusă în pericol de agresiunile unei vieţi moderne pentru care omul nu pare să fi fost prea bine înzestrat. Dar de aici şi până la individul „infirm pe plan emoţional” pe care ni-l sugerează criticul, Damon Knight, calitatea aceasta fiind – după el – obligatorie pentru cine scrie literatură fantastică, rătnâne o bună distanţă de parcurs. Dacă nu cumva suntem invitaţi să vedem în respectiva infirmitate nu lipsa de sentiment, cum ne-am aştepta, ci excesul, ori vreo deformare aparte a percepţiei realităţii, care pe unii îi conduce la nebunie, iar pe alţii îi facemari artişti.
Dintre toate vârstele omului, cea care l-a fascinat pe Lovecraft este copilăria. Nu puţine personaje de-ale sale îşi mărturisesc chiar o bolnăvicioasă cantonare în copilărie, lume idealizată până la mirific şi, în fond, un refugiu comod şi splendid, chiar dacă ineficace, din faţa penibilelor responsabilităţi antrenate de o vârstă matură. Este soluţia naturilor fragile, iar dincolo de personaje scriitorul lasă să se înţeleagă, într-o pagină de autobiografie, că nici el n-ar fi complet străin de o asemenea abordare, iluzorie, a realităţii. Cel puţin uneori. Însă cu atât mai mult cu cât copilăria sa inteligentă şi precoce pare să-i fi oferit amintirea unui univers cu adevărat viu şi straniu, populat în devălmăşie de personajele exotice din O mie şi una de nopţi, de stafiile povestirilor gotice şi, de la un moment încolo, de faunii şi satirii mitologiei greceşti.
Astfel îmi explic orientarea pronunţat paseistă a lui Lovecraft, indiscutabil legată de atitudinea sa retractilă, de oroarea cu care priveşte proliferarea manifestărilor de tip modern ale civilizaţiei. Copilăria ca stadiu biologic, dar înţeleasă şi ca etapă mitizată din istoria unei colectivităţi, îi permite autorului lui Dagon să producă nu puţine mostre de fantastic de o artificioasă seninătate, un fantastic al iluziei, al dorinţei ideale, „tragice în fond, fiindcă de fiecare dată asemenea explorări deloc străine de sublimitatea basmului sfârşesc prin a fi anulate în stratul adine al povestirilor, care nu este unul optimist, ci cu un sens strâns legat de ideea de eşec.
În cazul fantasticului lui H. P. Lovecraft, sublimul se naşte însă şi dintr-o sursă mai direct conectată la substanţa sa cea mai autentică, aşa cum au definit-o filosofi de talia lui Kant şi Edmund Burke: o plăcere stârnită din neplăcere, o înclntare inseparabilă de durere, de spaimă, de uluirea trăită în raport cu dimensiunile infinite ale lumii, implicit cu tainele chinuitoare ce o constituie pe aceasta dincolo de percepţia comună, dincolo de înţelegerea umană obişnuită. Astfel de proiecţii în sublimul terifiant sunt, aici, „tranziţia” subterană a lui Juan Romero, rătăcirile labirintice de care se face responsabilă „cartea blestemată” (Descendentul, Cartea, Sărbătoarea), spăimoasele explorări infernale din Prizonierul faraonilor sau coşmarurile tulburătoare din Hypnos şi O apariţie pe clar de lună. Pentru că, dacă Lovecraft vede într-o anume fază de copilărie a civilizaţiei umane un fel de etapă fericită, sinonimă cu vârsta de aur, el mi întârzie să sugereze totuşi, dincolo de ea, În străfundurile nebuloase ale tuturor începuturilor, sinistre focare de nelinişte, rânduieli stupefiante şi mai ales o colcăială de entităţi inumane, malefice, repre-’ zentând imperiul dezagreabil al morţii eterne. O moarte tentaculară, acaparatoare, chiar.dacă nicicând săvârşită până la capăt şi tocmai de aceea capabilă să înfricoşeze imens.
Pe un traseu al beznelor asediatoare, ne reîntâlnim cu predilecţia personajelor lui Lovecraft pentru macabru. Ceea ce putea fi însă prilej de maculatură grosieră, hrănită din putreziciunile verminei de dragul unei simple exhibări a senzaţionalului facil, primeşte aici o perspectivă literară indiscutabilă. „Vinovate” de atingerea unei asemenea condiţii se fac atât o discretă gradare şi filtrare a efectelor „de gen”, cât şi prezenţa unor semnificaţii logice, chiar dacă intenţionat opacizate, făcute confuze din raţiuni ce ţin de o tehnică şi o estetică speciale, în plus, nu de puţine ori gestul macabru e întâm-pinat cu o inteligentă undă de umor. Am întâlnit-o în mai vechea înlănţuire de jubilaţii funebre intitulată Herbert West, reanimator. O vom simţi din nou în Cavoul, fără ca această subtilă basculare a morbidului în comic să anuleze ceva din fineţea unei remarcabile analize a psihologiilor pervertite.
În interiorul universului său, Lovecraft este cât se poate de logic şi convingător. Am putea vorbi şi la el, ca în cazul lui Poe, de un „fantastic exact”, dacă semnatarul lui Hypnos n-ar fi totuşi atât de tentat să-şi în-veşmânteze insolitele născociri în ţesătura unor artificii poetice care le dau câteodată un aspect complicat, aproape baroc. Dar nici în asemenea situaţii nu putem pune la îndoială logica povestirilor. O logică a coşmarului, fireşte, dispusă să alunece cu uşurinţă de la un reper stabil spre altul cu contur de ceaţă şi invers, însă prin nimic contrazisă în regimul textului, căruia îi asi-gură astfel coerenţa şi unitatea.
