Viewing Single Post
AnnaE
#0

La 16 iulie 1923, când şi ultimul lucrător şi-a terminat treaba, m-am mutat la prezbiteriul din Exham. Restaurarea se făcuse printr-o muncă formidabilă, căci clădirea părăsită ajunsese pur şi simplu o ruină. Nu mai era locuită din timpul domniei lui Iacob I, epocă în care o tragedie hidoasă, fără explicaţie, îl răpusese pe stăpânul locurilor, pe cinci dintre copiii săi şi pe mai mulţi servitori, silindu-l să se exileze, într-o vâltoare de suspiciuni şi teroare, pe cel de al treilea fiu, străbunul meu în linie directă, singurul supravieţuitor al familiei detestate de toţi.

          Acest unic moştenitor fiind acuzat de omor, domeniul trecuse în stăpânirea Coroanei, iar prezumtivul vinovat nu făcuse nici o tentativă de a se disculpa sau a-şi recupera averea. Zguduit de o groază mai mare decât i-ar fi putut inspira conştiinţa sau legea, nemaidorind decât să nu-şi mai vadă niciodată casa strămoşească şi să şi-o şteargă din amintire, Walter de la Poer, cel de al unsprezecelea baron de Exham, fugi în Virginia, unde întemeie familia care în secolul următor îşi luă numele de Delapore.

          Prezbiteriul din Exham rămăsese nelocuit, deşi fusese dăruit, mai târziu, familiei Norrys şi era adeseori studiat pentru arhitectura lui în amestec de stiluri: turnuri gotice ridicate peste o infrastructură saxonă sau romanică, ale cărei temelii, la rândul lor, aparţineau unui ordin sau unui amestec de ordine încă mai vechi -roman sau chiar druidic sau galic, dacă ne luăm după ce spun legendele. Erau nişte temelii neobişnuite, căci, într-o latură, se afundau în masivul de calcar despicat de râpa de pe marginea căreia prezbiteriul domina o vale pustiită, la trei mile spre vest de satul Anchester.

          Arhitecţii şi arheologii examinau cu interes această rămăşiţă ciudată a veacurilor uitate, dar sătenii o urau. O uraseră cu sute de ani înainte, când o locuiau strămoşii mei şi o urau la fel de mult acum, când pietrele zidurilor ei erau acoperite cu muşchi şi licheni. Chiar în ziua în care am sosit la Anchester, aflasem că sunt fiul unei familii blestemate.

          Săptămâna asta, prezbiteriul din Exham a fost aruncat în aer, iar lucrătorii distrug şi cele mai mici urme ale temeliilor sale. Mi-am cunoscut dintotdeauna arborele genealogic; ştiusem că primul meu străbun american venise în colonii în împrejurări ciudate. Totuşi datorită atitudinii reticente adoptate de familie, ignoram cu totul amănuntele. Spre deosebire de vecinii noştri, stăpâni de plantaţii, ne lăudam arareori cu străbunii plecaţi în cruciade sau alţi eroi din evul mediu şi din Renaştere. Nu se transmitea în familie nici o tradiţie, în afară de ceea ce se găsea în plicul sigilat pe care fiecare cap al familiei îl lăsa fiului mai mare, în vremurile dinaintea războiului civil, ca să-l deschidă în caz de deces. Faptele cu care ne plăcea să ne mândrim datau de după emigrare: aparţineau unei familii din Virginia, demnă, onorabilă şi foarte rezervată.

          În timpul războiului ne-am pierdut toată averea, iar existenţa noastră s-a schimbat complet când trupele federale au incendiat Carfax, moşia noastră de pe malul râului James. Bunicul meu împovărat de ani pieri în flăcări şi, odată cu el, se mistui şi plicul ce ne lega pe toţi de trecut. Până azi îmi aduc aminte focul, aşa cum l-am văzut la vârsta de şapte ani: urletele soldaţilor, ţipetele ascuţite ale femeilor, gemetele negrilor îngenuncheaţi în rugăciune. Tata era în armată, chiar atunci lupta în apărarea Richmont-ului; după multe formalităţi, mama şi cu mine am căpătat autorizaţia să trecem printre linii ca să ne ducem la el.

          La sfârşitul războiului ne-am îndreptat spre nord, de unde era mama. Aşa că am atins vârsta matură şi bogăţia în calitate de bun yankeu. N-am ştiut niciodată, tata şi cu mine, ce conţinuse plicul ereditar şi, cufundându-mă în rutina cenuşie a vieţii de industriaş din Massachusetts, am încetat cu desăvârşire să mă interesez de misterele arborelui meu genealogic. Dacă aş fi bănuit vreo clipă natura lor, aş fi lăsat cu dragă inimă prezbiteriul din Exham pradă muşchiului, lichenilor şi pânzelor de păianjen.

          Tata a murit în 1904, fără să lase vreun mesaj nici pentru mine, nici pentru fiul meu Alfred, în vârstă de zece ani, orfan de mamă. Alfred răsturnă ordinea obişnuită a informaţiilor transmise în familie; pe când eu nu-i putusem da decât ipoteze amuzante despre trecut, în timpul şederii lui în Anglia în 1917, ca ofiţer de aviaţie, el îmi relată în scrisori legende ancestrale foarte interesante.

          Istoria familiei Delapore părea să fie foarte pitorească, ba chiar sinistră, căci un prieten al fiului meu, căpitanul Edward Norrys, din Royal Flying Corps1, care locuia la Anchester, lângă domeniul nostru familial, îi povestise unele superstiţii săteşti absolut fantastice, depăşind imaginaţia oricărui romancier. Norrys însuşi nu le lua deloc în serios, dar pe fiul meu îl distrau şi îi dădeau subiecte interesante pentru scrisori. Aceste legende îmi atraseră atenţia asupra moştenirii mele de peste ocean: am luat hotărârea să cumpăr prezbiteriul în ruină, pe care Norrys i-l arătase fiului meu, oferindu-se să-i facă rost de el la un preţ de nimic, căci era proprietatea unchiului lui.

          Am cumpărat prezbiteriul din Exham în 1918, dar, cam tot atunci, întoarcerea fiului meu, grav mutilat, m-a abătut de la proiectele mele de restaurare. În cei doi ani care i-au mai rămas de trăit, m-am ocupat numai de îngrijirea lui şi am încredinţat asociaţilor mei conducerea afacerilor.

          După moartea lui, în 1921, am rămas fără nici un scop în viaţă şi am hotărât să mă distrez petrecându-mi sfârşitul zilelor pe noul meu domeniu. Când am vizitat Anchester, în luna decembrie, am fost primit de căpitanul Norrys, un tânăr amabil şi dolofan ce îl ţinuse la mare preţ pe fiul meu şi care a consimţit să strângă planuri şi anecdote, ca să mă ajute în munca mea de restaurare. N-am simţit nici cea mai mică emoţie la vederea prezbiteriului din Exham, adunătură de ruine medievale acoperită de licheni, ciuruită de cuiburi de ciori, agăţată pe marginea prăpastiei, cochilie de piatră goală – în afară de zidurile turnurilor.