Unii cred că lucrurile şi locurile au suflet, iar alţii cred că n-au. Cât despre mine, eu nu ştiu ce să spun, însă trebuie să vorbesc despre Stradă. Oamenii puternici şi curajoşi însufleţeau Strada aceasta. Erau la fel ca noi şi veneau din Insulele Binecuvântate, aflate de cealaltă parte a mării. Chiar la început, Strada nu era decât o potecă străbătută de cei ce cărau apă făcând naveta între izvorul din pădure şi casele de lângă plajă. Apoi, pe măsură ce cătunul s-a mărit, nou-veniţii şi-au construit spre nord cabane de brad sau de stejar, cu partea dinspre pădure întărită prin zid, ca să reziste săgeţilor aprinse ale indienilor. După câţiva ani, alţi emigranţi începură să-şi ridice cabanele pe latura dinspre sud a Străzii. La vremea aceea umblau pe Stradă bărbaţi gravi, cu pălării ţuguiate, având întotdeauna muschetele la îndemână. Mai erau şi femeile lor, dichisite cu bonete, şi copiii lor cuminţi. Seara, toată lumea asta mică se aşeza dinaintea unor cămine imense, să citească ori să discute. Lucrurile pe care şi le spuneau şi pe care le făceau erau foarte simple, dar în ele îşi aflau curajul şi puterea. Ele îi ajutau să învingă pădurea, să-şi are câmpurile. Copiii auzeau istorii cu întâmplările celor din vechime şi legile lor, şi mai ales auzeau vorbindu-se fără încetare despre acea scumpă Anglie de care ei nu-şi puteau aminti, fiindcă n-o cunoscuseră niciodată. A existat un război, apoi indienii din ţinut încetară să mai tulbure Strada. Toţi acei oameni muncitori avură parte de prosperitate şi de fericire. Copiii lor trăiau în bunăstare. Alte familii veniră din Patria-mamă şi se aşezară de-o parte şi de alta a Străzii. Crescură şi copiii copiilor de pionieri, împreună cu ai noilor veniţi, Cătunul deveni oraş, iar cabanele, una după alta, lăsară loc caselor. Construite din cărămidă şi lemn, cu trepte de piatră, cu persoane mărginite de garduri din fier forjat, cu uşi având deasupra ferestre în evantai, ele erau făcute să adăpostească mai multe generaţii. Înăuntru aveau şemineuri sculptate, scări frumoase, mobile plăcute, argintărie şi porţelanuri rafinate provenind din Patria-mamă. Astfel că Strada aduna visele unui popor tânăr. Cu cât deveneau locuitorii ei mai frumoşi şi mai puternici, cu atât Strada se înveselea. Acolo unde mai înainte nu găseai decât forţă şi curaj, bunul gust şi priceperea îşi făceau de-acum apariţia. Literatura, pictura şi muzica pătrunseră în cămine, iar tinerii plecară la Universitatea înfiinţată în partea de nord a câmpiei. În locul drumului prăfuit, apărură dale pe care treceau caleşti aurite ori galopau cai de rasă. Trotuarele erau din cărămizi, cu inele de care să legi hăţurile. Bărbaţii purtau sabie şi perucă albă.
Strada aceasta avea mulţi copaci: ulmi, stejari, arţari. Vara, totul era doar verdeaţă minunată şi ciripit de păsărele. În spatele caselor existau grădini cu trandafiri, înconjurate de ziduri, străbătute de alei având pe margine garduri vii, împodobite cu cadrane solare şi unde, după lăsarea serii, luna şi stelele străluceau cât. se poate de vesel, pe când mugurii înmiresmaţi sclipeau de umezeală. În mijlocul războaielor, catastrofelor şi transformărilor, Strada continua să prospere. Odată, aproape toţi tinerii plecară în acelaşi timp: mulţi n-au mai revenit nicicând. Era pe vremea când s-a coborât vechiul drapel, înlocuit de un altul, cu dungi şi stele. Chiar dacă se vorbea atunci de mari schimbări, Strada n-a avut de suferit, căci locuitorii săi rămâneau egali ca ei înşişi, continuând să se intereseze de aceleaşi lucruri familiare.
Iar copacii adăposteau mereu cântecele păsărelelor. Şi seara, luna şi stelele se aplecau mereu peste mugurii lacomi de prospeţime, în grădinile cu trandafiri, înconjurate de ziduri. Apoi n-au mai fost pe Stradă nici săbii, nici caleşti şi nici peruci. Cât de ciudaţi păreau oamenii cu bastoanele şi cu părul lor tăiat scurt, vârât sub căciuli de castor. Zgomote noi veneau din adâncurile zării. Semănau cu nişte gâfâieli şi urcau îndeosebi pe râul aflat la o milă depărtare. Mai târziu alte sunete necunoscute, ceva ca un bâzâit, se adăugară celor de-acum ştiute. Poate că aerul nu mai era atât de curat ca odinioară, dar atmosfera locului, da, rămânea aceeaşi. Ea nu se schimbă nici când începură să găurească şoseaua în vecinătatea caselor pentru a vârî acolo tuburi ciudate şi stâlpi înalţi, purtători de cabluri bizare. Apoi veniră zile sumbre, când destui dintre cei ce cunoscuseră Strada n-o mai recunoscură, iar aceia care n-o cunoşteau începură s-o cunoască. Nou-veniţii aveau glasuri aspre şi stridente, feţele le erau dezagreabile. Unii dintre cei vechi plecară. Strada avu însă o nouă tresărire de mândrie când o altă generaţie de soldaţi, îmbrăcaţi în verde, plecă mărşăluind la pas. Încă o dată numeroşi tineri nu s-au mai întors. De-a lungul anilor, nenorociri noi se abătură asupra Străzii. Nu mai avea acum nici un copac. Grădinile ei cu trandafiri fură înlocuite de clădiri urâte şi scumpe, înălţate de-a lungul unor căi de acces paralele. În ciuda ravagiilor pricinuite de timp, de furtuni şi de ciri, casele străvechi rezistau, fiindcă fuseseră construite să adăpostească mai multe generaţii. Chipuri noi îşi făcură apariţia pe Stradă: feţe sinistre, oacheşe, cu trăsături dure şi priviri furişe. Oamenii aceştia vorbeau o limbă necunoscută şi înscriau semne ştiute şi neştiute pe cea mai mare parte a caselor părăsite. Cărucioare trase cu braţele se îngrămădeau prin rigole, un miros greţos, cu neputinţă de definit, se înstăpâni prin locurile acelea, iar vechea imagine se scufundă într-un somn îndelungat.
O mare agitaţie se produse într-o bună zi pe Stradă. Războiul şi revoluţia bântuiau cu furie dincolo de ocean. Se prăbuşise o dinastie, iar supuşii ei degeneraţi năvăleau în masă spre Vest, fără să li se ştie intenţiile. Mulţi dintre ei se aşezară în casele părăsite ce cunoscuseră înainte cântecul păsărelelor şi parfumul trandafirilor. Apoi Vestul se trezi şi se alătură Patriei-rhame în titanica sa luptă pentru civilizaţie. Deasupra oraşului, drapelul vechi stătea alături de cel nou şi de un altul mai simplu, cu trei culori glorioase. Dar aceste steaguri nu fluturau şi peste Stradă, căci acolo domneau doar teama, ura şi ignoranţa. Din nou plecară tinerii, însă nu în acelaşi fel ca predecesorii lor. Ceva lipsea. Urmaşii tinerilor din vremi trecute şi care, îmbrăcaţi în uniforme de culoare brun-verzuie, plecau cu aceeaşi hotărâre în priviri ca şi strămoşii lor, erau veniţi din locuri depărtate şi nu cunoşteau nici Strada, nici strălucirea ei de odinioară. Peste mări s-a câştigat o mare victorie şi cei mai mulţi dintre soldaţi se întoarseră în triumf. A urmat prosperitatea. Însă pe Stradă domneau în continuare teama, ura ignoranţa. Numeroşi străini sosiţi de departe locuiau acum în casele vechi, şi nu tinerii reveniţi din război. Printre străinii aceia siniştri şi oacheşi, apăreau totuşi şi câteva figuri asemănătoare celor ce fasonaseră odinioară Strada şi-i creaseră atmosfera. Semănau unii cu alţii, mai mult sau mai puţin, căci cu toţii aveau în priviri o lucire nesănătoasă şi neliniştitoare, plină de invidie, de ambiţie ascunsă, de spirit al răzbunării sau de o energie rău folosită. Agitaţia şi trădarea erau practicate de unii care plănuiau să aplice Vestului o lovitură fatală, intenţionând să ajungă apoi la putere în felul cum o făcuseră nişte criminali în ţara mizerabilă şi îngheţată de unde se trăgeau. Iar Strada adăpostea inima acestei conspiraţii. Casele ei clătinate gemeau de revoluţionari străini care aşteptau cu nerăbdare ziua când aveau să vorbească la sfârşit sângele, focul şi armele. Poliţia se interesa mereu de ei, dar nu era în stare să dovedească mare lucru.
Informatorii dădeau târcoale pe la brutăria Petrovici, pe la sordida Şcoală de economie modernă a lui Rifkin, pe la Clubul Cercului Social şi la Cafeneaua Libertăţii. Acolo se adunau un mare număr de agitatori. Vorbeau cu voce scăzută, şi de fiecare dată în vreo limbă străină. Vechile case, casele construite cândva de colonişti vânjoşi şi ale căror grădini de trandafiri scânteiau sub lună, erau încă în picioare. Priceperea înaintaşilor sfida timpul. Uneori, câte un poet singuratic ori vreun călător veneau să le vadă, încercând să-şi închipuie gloria lor dispărută. Dar poeţii şi călătorii erau puţini la număr. Prin mulţime circulau zvonuri care pretindeau că acele clădiri îi adăposteau pe capii unei întinse bande de terorişti, pregătiţi să dea într-o zi anume semnalul masacrelor ce vor ruina America, distrugând printr-o asemenea lovitură toate tradiţiile, vechi şi frumoase, iubite de Stradă. Manifeste şi afişe pluteau prin rigolele respingătoare. Traduse în mai multe limbi, tipăriturile acestea incitau la crime şi la răscoală. Cetăţenii erau invitaţi să calce în picioare legile şi virtuţile exaltate de părinţii lor, să înăbuşe sufletul vechii Americi, tot ce, vreme de cinci secole, fusese sinonim cu Libertatea, Justiţia şi Echitatea anglo-saxonă. Se spunea că oamenii cei oacheşi care îşi căutaseră adăpost în clădirile şubrezite ale Străzii erau instigatorii unei revoluţii murdare; că, la un singur ordin, mii de bestii stranii, fără creier, aveau să iasă din cocioabele miilor de oraşe, arzând, masacrând şi prădând totul în calea lor, până când urmele trudei înaintaşilor vor fi dispărut definitiv. Iată ce se spunea în repetate rânduri, şi mulţi se temeau de fatidica dată de 4 iulie la care făceau afişele aluzie. Cu toate acestea, vinovaţii nu puteau fi găsiţi. Nimeni n-ar fi ştiut să spună cu exactitate cine trebuia arestat pentru a decapita acel sumbru complot. De mai multe ori, echipe de poliţişti îmbrăcaţi în albastru scotociră degeaba prin case. În cele din urmă renunţară să impună respectarea legii şi menţinerea ordinii, lăsând oraşul în seama propriului său destin.
În somnul său trist, Strada părea bântuită de visele zilelor de demult, când oamenii purtând muschete şi pălării conice făceau naveta între izvorul din pădure şi casele de lângă plajă. Dar nimic nu mai putea împiedica producerea catastrofei. Oamenii aceia oacheşi şi siniştri îşi aşteptau ceasul.
Strada îşi dormea mai departe somnul confuz, până când, într-o noapte, hoarde cu ochii scăpărând de ură şi de speranţă se adunară la brutăria Petrovici, la Şcoala de economie modernă a lui Rifkin, la Clubul Cercului Social la Cafeneaua Libertăţii şi prin alte locuri. Mesaje ciudate fură transmise prin cabluri clandestine, mesaje în jurul cărora s-a risipit multă vorbă. Însă nu s-a ştiut cu adevărat ce se petrecuse decât la mare distanţa de evenimente, când Vestul era salvat de pericol. Oamenii cu uniforma brun-verzui nu reuşiră să afle secretele acelor siniştri şi abili indivizi oacheşi, dar îşi vor.aminti mereu de noaptea când, înspre zori, mulţi dintre ei fura trimişi în Stradă cu o misiune destul de diferită de cea la care se aşteptau. Vă amintiţi că bârlogul anarhiştilor era foarte vechi şi casele, devastate de ani, de furtuni şi de cari, abia se mai ţineau în picioare. Şi totuşi, evenimentele desfăşurate în cursul respectivei nopţi de vara surprinseră prin caracterul lor neaşteptat. Fenomenul fu unul dintre cele mai stranii – chiar dacă nespus de simplu într-adevăr, cu puţin după miezul nopţii, fara cel mai mic avertisment, anii, furtunile şi carii îşi dobândiră Strada. Toate casele se prăbuşiră în acelaşi moment şi nimic n-a mai rămas în picioare, afara de două şemineuri vechi şi de o bucată de zid din cărămida. N-a scăpat nici un supravieţuitor.
Un poet şi un călător, amestecaţi prin mulţimea venită să contemple dezastrul, povestiră lucruri ciudate. Poetul spunea că în orele de dinaintea zorilor văzuse conturându-se, peste ruinele vag distincte la lumina felinarelor, un alt peisaj, cu clar de lună, cu case aspectoase, cu ulmi, stejari şi arţari. Iar călătorul declară că în locul duhorii pestilenţiale ce domnea de obicei prin locurile acelea, în aer plutea ceva ca un delicat parfum de trandafiri înfloriţi.
Dar ce credit se poate pune pe visele unui poet şi pe poveştile unui călător?
Sunt unii care cred că lucrurile şi locurile au suflet, iar alţii cred că n-au. Cât despre mine, nu ştiu ce să spun, dar v-am vorbit despre Stradă.
SFÂRŞIT
