Viewing Single Post
AnnaE
#0

Manuscris găsit pe coasta Yucatan.

          În această zi de 20 august 1917, eu, Karl Heinrich, conte de Altberg-Ehrenstein, locotenent-comandant al submarinului U-29 din flota imperială germană, mă pregătesc să vâr într-o sticlă ultimul mesaj scris după ce nava mea a naufragiat într-un anume loc din Oceanul Atlantic căruia nu-i cunosc coordonatele exacte, dar care, după toate aparenţele, se situează la 25° latitudine nordică şi la 35° longitudine vestică.

          Îndeplinesc acest ultim act din dorinţa de a aduce la cunoştinţă lumii un fapt neobişnuit. În mod neîndoielnic, nu voi supravieţui pentru a putea vorbi eu însumi despre el.

          Submarinul mi s-a scufundat, cum am mai spus. Dar împrejurările în care mă găsesc sunt în acelaşi timp extraordinare şi ameninţătoare, încât neclintita mea voinţă germană are mult de suferit.

          În cursul după-amiezii de 18 iunie, aşa cum am transmis prin radio submarinului U-61 aflat în drum spre Kiel, am torpilat cargoul englezesc Victory, plecat din New York spre Liverpool, la 45° 16° latitudine nordică şi 28° 34° longitudine vestică. Echipajului i s-a permis să părăsească nava în şalupe, pentru ca filmul pe care-l turnăm pentru arhivele Amiralităţii, legat de evenimente, să fie şi mai dramatic. Vasul s-a scufundat în mod spectaculos, mai întâi cu prova, ridicându-şi pupa deasupra valurilor pe când se afunda în apă vertical. Aparatul nostru de filmat n-a scăpat nici un detaliu şi regret că un atât de reuşit document cinematografic nu va ajunge niciodată la Berlin. După asta am scufundat şalupele de salvare cu tunurile, apoi am plonjat în adâncuri.

          La apusul soarelui, când submarinul a revenit la suprafaţă, am descoperit pe punte corpul unui marinar. Mâinile îi erau încleştate de parapet. Bietul băiat era tânăr, cu tenul mat, foarte frumos. Un italian sau grec, probabil, care, evident, făcuse parte din echipajul lui Victory. Îşi căutase salvarea chiar pe nava nevoită s-o distrugă pe a sa victimă ca atâtea altele a nedreptului război de agresiune pe care porcii ăştia de englezi l-au pornit împotriva Patriei noastre. Oamenii mei l-au scotocit peste tot, găsindu-i în buzunarul hainei o ciudată piesă de fildeş, gravată, reprezentând un chip tânăr încununat cu lauri. Secundul, locotenentul Klenze, închipuindu-şi că obiectul era vechi şi de mare valoare artistică, l-a luat şi şi l-a însuşit. Cum a putut ajunge acel cap sculptat în posesia unui matelot, nimeni n-o va şti niciodată.

          Pe când cadavrul era aruncat peste bord, s-au produs două incidente, semănând tulburare între marinarii noştri. În timp ce trăgeau corpul spre bastingaj, ochii mortului, până atunci închişi, s-au deschis larg. Mai mulţi oameni au afirmat că mortul îi privea ironic pe cei doi marinari aplecaţi peste el, Schmidt şi Zimmer. Matrozul Müller, un bărbat în vârstă şi care din această cauză ar fi trebuit să se arate cu judecată, dar în realitate nu-i decât un cretin de alsacian superstiţios, a fost într-atâta de şocat de acea pretinsă privire, încât a urmărit căderea corpului. El s-a jurat mai apoi pe toţi dumnezeii că, după ce se scufundase o clipă sub valuri, marinarul: se redresase, îşi întinsese braţele şi se îndepărtase rapid spre sud, înotând pe sub apă. Klenze şi cu mine n-am acordat nici un credit acestei demonstraţii de credulitate ţărănească şi am hotărât să-i pedepsim pe oamenii noştri, în special pe Müller.

          A doua zi, o parte din echipaj s-a îmbolnăvit. După toate aparenţele, sufereau din pricina tensiunii nervoase la care îi supunea lunga noastră călătorie. Avuseseră coşmaruri groaznice. Mulţi dintre ei arătau ca năuci, loviţi de o ciudată apatie. După ce m-am convins că nu era vorba de purtările unor simulanţi, le-am permis să se odihnească. Şi cum marea era agitată, am coborât la o adâncime unde valurile nu ne deranjau prea mult. Ne-am aflat astfel la adăpost, ruta nu ne era stânjenită decât de un enigmatic curent oceanic orientat spre sud, şi care nu figura pe niciuna dintre hărţile noastre de bord. Văicărelile bolnavilor, chiar enervante prin insistenţă, nu păreau, să demoralizeze peste măsură restul echipajului, aşa că n-am aplicat măsuri extreme. Ne făcuserăm planul să aşteptăm în apele acelea ca să interceptăm pachebotul Dacia, căruia agenţii noştri din New York îi anunţaseră trecerea.

          La sfârşitul după-amiezii, când ne-am ridicat la suprafaţă, marea se liniştise. La orizont, înspre nord, am zărit fumul unui vas de război, însă eram destul de departe şi nu ne îngrijora prezenţa lui, cu atât mai mult cu cât nava noastră se scufunda foarte uşor. Mai multă nelinişte ne produceau monologurile lui Müller, din ce în ce mai violente pe măsură ce se apropia noaptea. Căzuse într-un soi de dezgustătoare mentalitate infantilă şi, cu o stranie logoree, declara că vede prin hublouri cadavre. Apariţiile acelea, pretindea el, îl priveau fix şi intens. Zicea că recunoaşte în ele victimele isprăvilor noastre încununate de succes. Mai mult, adăuga el, erau conduse de tânărul marinar aruncat peste bord. Povestea lui era atât de sinistră că, după ce l-am biciuit zdravăn, l-am pus în lanţuri. Cum nemulţumirea oamenilor creştea, am crezut că era cazul să pretindem păstrarea disciplinei. Am respins totodată şi cererea unei delegaţii conduse de Zimmer, care dorea ca figurina de fildeş să fie azvârlită în mare.

          În 20 iunie, mateloţii Bohm şi Schmidt, care în ajun se număraseră printre bolnavi, deveniră nebuni furioşi. Am regretat că nu indusesem în echipaj şi un ofiţer medic, căci vieţile germane sunt preţioase. Aiurelile celor doi tulburau într-atâta disciplina generală, că am aplicat soluţia extremă. Echipajul a acceptat-o în silă însă ea a părut să-l liniştească totuşi pe Müller – care de atunci nu ne-a mai pricinuit nici un necaz. În starea aceea i-am pus în libertate, iar el s-a întors fără o vorbă la treburile sale obişnuite.

          Săptămâna următoare, în aşteptarea Daciei, am fost cu toţii foarte nervoşi. Tensiunea a crescut după ce am descoperit dispariţia lui Miiller şi Zimmer, care se sinuciseră probabil, istoviţi de viziunile terifiante ce-i urmăriseră zile în şir. Totuşi, nimeni nu i-a văzut cu adevărat aruncându-se peste bord. Aproape că-mi părea bine că scăpasem de Müller, fiindcă, până şi în perioada liniştită, prezenţa lui influenţase mult echipajul. Acum fiecare rămânea tăcut, de parcă şi unii şi alţii am fi avut de păstrat un secret teribil. Bolnavii sporiseră la număr.

          Locotenentul Klenze suporta greu presiunea adâncurilor, şi cel mai mic lucru îl irita. Îndeosebi delfinii, din ce în ce mai mulţi în jurul lui U-29, îl agasau din cale-afară, şi la fel forţa în creştere a curentului misterios ce ne făcea să derivăm spre sud.

          Atunci ne-am dat seama că rataserăm Dacia. Astfel de eşecuri nu sunt rare, iar eu eram mulţumit în forul meu intim, fiindcă puteam de-acum să mă întorc la Wilhelmshaven.

          În 28 iunie, la amiază, am pus cap-compas spre nord-est şi, în ciuda unor coliziuni destul de comice cu nişte mase neobişnuit de compacte de delfini, ne-am văzut curând aşezaţi pe direcţia cea bună.

          Explozia produsă în compartimentul maşinilor la ora 2 dimineaţa ne-a luat pe toţi prin surprindere, căci oamenii, care nu-şi neglijaseră o singură clipă datoria, nu constataseră până atunci nici o defecţiune mecanică. Dând fuga acolo, locotenentul Klenze a găsit rezervorul de combustibil şi cea mai mare parte a aparatelor distruse complet. Raabe şi Schneider, cei doi mecanici, fuseseră ucişi pe loc. Bineînţeles, regeneratorii chimici de atmosferă erau neatinşi, puteam folosi rezervele de aer comprimat şi acumulatorii ca să ne scufundăm ori să urcăm la suprafaţă, dar ne-a devenit imposibil să înaintăm sau să manevrăm submarinul. Iar dacă ne-am fi căutat norocul la bordul bărcilor de salvare, ar fi însemnat să ne predăm nemilosului inamic al marii noastre naţiuni germane.

          În după-amiaza zilei următoare, ne-a survolat un stol dens de păsări de mare, venit din sud, şi oceanul a început să se înfurie. După ce am închis tambuchiurile, am aşteptat desfăşurarea evenimentelor şi, foarte curând, am înţeles că trebuia să coborâm sub apă, dacă nu voiam să ne dea valurile peste cap. Rezervele noastre de aer comprimat scădeau văzând cu ochii şi nici nu doream să le irosim pe cele de electricitate, dar n-aveam de ales. De altfel, nu ne-am scufundat prea adânc. La capătul mai multor ore, dându-mi seama că marea se liniştise, am hotărât să urc la suprafaţă. Însă mecanismul de revenire se deteriorase. Cu toată râvnă mecanicilor, a refuzat să funcţioneze.

          Acest prizonierat submarin a avut darul de a-i înspăimânta pe oameni, care începeau să murmure lucruri neplăcute în legătură cu Klenze, deoarece încăpăţânarea lui de a păstra plăcuţa de fildeş îi contraria. N-am putut să instaurăm calmul decât după ce i-am ameninţat cu pistoalele. Ca să le dăm o ocupaţie şi să-i liniştim, le-am ordonat să se înverşuneze pe maşini, deşi n-avea nici un rost.

          Klenze şi cu mine dormeam cu schimbul. Răscoala a izbucnit în timpul somnului meu, în data de 4 iulie pe la orele cinci dimineaţa. Cei şase porci de mateloţi care ne rămâneau, închipuindu-şi că eram pierduţi, trecuseră printr-o criză de furie când, cu două zile în urmă, refuzaserăm să ne predăm unei nave americane. De atunci delirau întruna, împroşcându-ne cu injurii, răcnind ca nişte animale abjecte ce erau, sfărâmând fără alegere piese de mobilier şi material de navigaţie. Pomeneau necontenit de chipul tânărului care i-ar fi privit înainte de a fugi înot şi blestemau cât era ziua de lungă figurina lui Klenze. Acesta, un renan moale şi efeminat, părea paralizat. S-a dovedit ineficace.

          Am sfârşit prin a-i împuşca pe cei şase. Lucrul devenise necesar. După asta, m-am asigurat că erau cu toţii atinşi mortal. Le-am azvârlit cadavrele prin dublul sas. De acum înainte, Klenze şi cu mine eram singurii ocupanţi ai submarinului. Secundul meu, foarte încordat, începu să bea fără cumpătare. Am stabilit între noi să rămânem în viaţă cât mai mult posibil, apelând la, stocul abundent de provizii şi la rezervele de oxigen. Busolele şi celelalte aparate de măsură fuseseră distruse. Nu ne-am mai putut stabili poziţia decât cu aproximaţie. Din fericire, aveam rezerve de electricitate în acumulatori, pentru proiectoare şi pentru iluminatul interior. Privind prin hublouri, nu vedeam niciodată altceva decât cetele de delfini care înotau paralel cu direcţia derivei noastre. Pe plan ştiinţific, aceşti delfini mă interesau, întrucât toţi specialiştii ştiu că Delphinus delphi din specia comună, care este un mamifer cetaceu, nu poate rezista multă vreme fără aer. Or, supraveghind îndeaproape unul dintre aceşti înotători vreme de două ore, am putut constata că nu ieşea la suprafaţă deloc.

          Pe măsură ce trecea timpul, Klenze aprecia că derivam în continuare spre sud şi ne scufundam tot mai adânc. Ne-am dedicat studiului florei şi faunei marine, căci luasem în bagajele mele numeroase cărţi pe acest subiect. Camaradul meu n-avea cultură. Spiritul său, care nu era al unui prusac, se pierdea în consideraţii lipsite de interes. Apropierea morţii noastre inevitabile îl tulbura extrem de tare şi-l surprindeam adesea exprimându-şi regretul pentru bărbaţii, femeile şi copiii pe care îi trimisesem la fund. Nu după multă vreme, mi s-a părut profund dezechilibrat. Ore întregi fixa figurina de fildeş, delirând despre lucrurile pierdute şi uitate sub ape. Uneori, cu titlu de experiment psihologic, îi încurajam reveriile pentru a-i asculta nesfârşitele citate poetice şi poveştile despre naufragii. Eram nefericit din cauza lui, căci e întotdeauna trist să vezi suferind un german. Dar am considerat că nu era camaradul împreună cu care mi-ar fi convenit să mor. Fiindcă eu sunt un om de fier, ştiu cum o să-mi cinstească Patria memoria, ştiu că voi fi un model pentru generaţiile tinere.

          La 9 august, am văzut fundul, spre care am îndreptat îndată un proiector puternic. Era o întindere ondulată, cu alge şi cochilii. Mai era presărată cu mici obiecte acoperite de ierburi marine şi încrustate cu sidef, şi care, după părerea lui Klenze, erau nişte epave străvechi zăcând în mormintele lor. A fost totuşi surprins de un pinten de materie solidă, cu diametrul de două picioare, ivit la mai mult de patru picioare deasupra fundului oceanului, cu laturile turtite şi suprafeţe netede, formând, acolo unde se întâlneau, unghiuri foarte obtuze. Eu unul mi-am zis că pintenul nu era decât o protuberanţă oarecare, dar Klenze susţinea că vedea nişte semne gravate. La un moment dat, a început să tremure şi şi-a întors privirile de la acel peisaj submarin, ca terorizat. Ca să se justifice, mi-a spus că întinsul spaţiilor acelora imense, obscuritatea, depărtarea şi misterul abiselor oceanice îl aduseseră la capătul puterilor. Era obosit, fizic şi moral, ăsta-i adevărul, şi de-acum înainte fără nici o utilitate. Însă eu, care sunt german de rasă pură, am putut să mai remarc două lucururi: primo, că U-29 rezista minunat la presiune; secundo, că delfinii aceia ciudaţi ne urmau mai departe, la o adâncime unde naturaliştii consideră că existenţa unor organisme atât de evoluate nu este posibilă. De fapt, e neîndoielnic că exageram în privinţa adâncimii. Totuşi, coborârea durase destul de mult timp şi eram îndeajuns de jos încât să fiu sigur pe ceea ce am spus.

          În 12 august, la orele 3 şi un sfert dimineaţa, Klenze a înnebunit, A urcat în turelă ca să dea drumul proiectorului. L-am văzut năvălind cu faţa complet desfigurată în bibliotecă, unde mă instalasem. A început să strige, pe un ton surprinzător:

          — Ne cheamă! El ne cheamă! Îl aud! Trebuie să mergem acolo.

          Pe când vorbea, a luat de pe masă figurina de fildeş, a vârât-o în buzunar, m-a apucat de mână şi a încercat să mă tragă spre punte. Într-o străfulgerare, am înţeles că intenţiona să deschidă sasul şi să plonjeze cu mine în apă, comiţând în acelaşi timp o crimă şi o sinucidere. Am încercat să-l calmez, însă devenea din ce în ce mai violent:

          — Haide acum, să nu mai aşteptăm, o să fie prea târziu. E mai bine să ne căim imediat şi să fim iertaţi pe loc, decât să n-avem încredere şi să fim osândiţi.

          Am hotărât să-mi schimb atitudinea şi i-am spus că era pe cale de a-şi pierde minţile.

          — Dacă-s nebun, a urlat el atunci, e minunat! Zeii ar putea dispreţui un om atât de dur încât îşi păstrează sângele rece în faţa unei morţi de o asemenea atrocitate. Vino, fii nebun, câtă vreme el ne mai cere o favoare.

          Explozia lui de revoltă părea să-i fi produs o oarecare uşurare: sfârşindu-şi fraza, s-a liniştit. M-a rugat să-i îngădui să plece singur, dacă nu voiam să-l urmez. Era un german, fără îndoială. Dar din Rhenania, şi în plus nebun. Acceptându-i cererea, mă debarasam de cineva care nu-mi mai era camarad, ci o ameninţare continuă. I-am pretins să-mi înmâneze figurina de fildeş înaintea marii sale plecări, dar asta l-a făcut să izbucnească într-un râs atât de straniu, încât n-am insistat. L-am întrebat dacă nu dorea să lase vreo amintire familiei, o şuviţă de păr, bunăoară, în caz că eu avem să mă salvez. A plecat râzând în acelaşi fel neobişnuit.

          Klenze s-a căţărat pe scară, iar eu am acţionat levierele ce-l trimiteau la moartea pe care şi-o alesese. Pe când era aruncat afară din navă, am măturat apa cu proiectorul ca să-l mai văd pentru o ultimă dată. Voiam să ştiu dacă presiunea îl turtise, cum ar fi fost logic, sau, dimpotrivă, rămăsese neatins, la fel ca delfinii aceia nemaipomeniţi. N-am reuşit să-l observ pe ultimul meu camarad, fiindcă delfinii stăteau grămadă în jurul submarinului.

          În seara aceea, am regretat că nu-i şterpelisem bietului Klenze, din buzunar, figurina de fildeş, căci amintirea ei mă fascina. Nu puteam să-mi şterg din memorie acel cap tânăr şi frumos, cu cunună de frunze, deşi firea mea n-are nimic de artist. În plus, mă mâhnea întrucâtva faptul că nu era nimeni căruia să-i vorbesc Chiar lipsit de inteligenţa mea, Klenze însemna mai mult decât nimic. Am dormit destul de rău peste noapte şi am început să mă întreb când anume, cu exactitate, urma ca totul să ia sfârşit. Orice s-ar fi întâmplat, îmi spuneam că încă îmi mai rămânea o şansă de salvare.

          A doua zi, la lumina proiectorului, mi-am reluat explorările submarine. Spre nord, peisajul rămânea nemodificat de mai multe zile, însă am constatat că deriva lui U-29 pierduse din viteză. Îndreptând fasciculul luminos spre sud, am observat că în depărtare fundul oceanului se înclina într-o pantă abruptă şi că, la intervale regulate, îl jalonau numeroase blocuri de piatră, aparent dispuse în aşa fel încât să alcătuiască un traseu foarte precis. A trebuit să reglez proiectorul, ca să poată lumina mai bine locurile acelea de dedesubt. Pe când făceam operaţia asta, s-a desprins un fir şi am pierdut câteva minute bune până să-l pot repara. Dar, în fine, lumina a revenit, inundând valea din faţa ochilor mei.

          Nu sunt deloc o fire emotivă; totuşi, contemplând ceea ce-mi arăta lumina electrică, surpriza nu mi-a fost mică. Şi să nu fi crescut în respectul prusac al termenului Kultur, tot n-aş fi fost mai puţin năucit dinaintea acelei fresce a geologiei şi a tradiţiei, aflată pe fundul oceanului. Un mare număr de edificii în diferite stadii de conservare, majoritatea ruinate, se întindeau în faţa mea. Arhitectura lor, fără să ţină de vreun stil anume, era admirabilă. Unele clădiri erau din marmură şi sclipeau în razele proiectorului. Planul general al focului era, de fapt, acela al unui mare oraş plasat în mijlocul unei văi înguste, cu multe temple singuratice şi vile pe pantele ei. Acoperişurile căzuseră şi coloanele erau sparte dar ansamblul păstra un aer de splendoare veche, imemorială imposibil de şters.

          Confruntat cu Atlantida, pe care până atunci o crezusem un simplu mit, am devenit cel mai dârz dintre exploratori. Cândva, în fundul acelei văi cursese un râu. Printre ruine distingeam rămăşiţele unor poduri, terase şi cheiuri, neîndoielnic plăcute şi înverzite în alte vremuri. Entuziasmul m-a făcut aporape tot atât de idiot şi de sentimental ca bietul Klenze şi abia după mult timp am observat că U-29 se aşeza încet în oraşul scufundat, ca un avion venit la aterizare. Şi, la fel, nici dispariţia grupului de delfini n-am remarcat-o decât într-un târziu.

          După două ore, submarinul meu se odihnea într-o vastă piaţă pavată, în apropierea peretelui stâncos al văii. Într-o parte puteam admira întreg oraşul, coborând spre albia râului străvechi. De cealaltă parte, chiar lângă mine, se afla faţada bogat ornamentată şi perfect conservată a unei construcţii mari, în mod precis un templu tăiat în stâncă. N-am putut face decât presupuneri în legătură cu clădirea aceea ciclopică. Faţada uriaşă pare să acopere o galerie întinsă, fiindcă are ferestre numeroase şi largi. La mijloc se deschide o poartă mare, deasupra unor scări impresionante, iar în jurul intrării se află basoreliefuri splendide, reprezentând bacanale. Mai sunt acolo nişte coloane solide şi frize decorate cu sculpturi de o dovedită frumuseţe. Acestea din urmă reproduc în mod evident scene pastorale, sau procesiuni de preoţi şi preotese, purtând ciudate embleme rituale folosite în adorarea unui zeu.

          Arta aceasta este de o minunată perfecţiune, de o inspiraţia înrudită cu cea a Greciei antice, şi totuşi foarte originală. Se degaja din ea o asemenea impresie de vechime, că ai fi crezut-o anterioară până şi artei produse de civilizaţia din care se trăgea Grecia. Tot ce se întindea sub ochii mei era din aceeaşi piatră cu colina, iar aceasta din urmă trebuie să fi servit drept carieră. După mii de ani, totul rămânea intact, nederanjat în noaptea fără capăt a genunii marine.

          N-aş putea spune câte ceasuri am petrecut dinaintea admirabilei cetăţi, a caselor şi podurilor sale, a frumuseţii, a misterului său. Ştiam că sfârşitul îmi era aproape, dar curiozitatea mă devora. Plimbam neîncetat lumina proiectorului. Am descoperit câteva amănunte noi, însă nu puteam privi dincolo de poarta întredeschisă a templului. După un timp oarecare, m-am resemnat să sting proiectorul, căruia îi scădea intensitatea. Dar, lucru straniu, cu cât puteam vedea mai puţin, cu atât îmi sporea dorinţa de a şti mai mult. Ardeam de nerăbdare să explorez oraşul antic. Un gând îmi revenea stăruitor în minte: ca german, aveam datoria să fiu primul care pune piciorul prin locurile acelea vechi de milenii şi uitate.

          Am scos un scafandru de mare adâncime, înarmân-du-mă cu o lampă portabilă şi cu un generator de oxigen. Abia cu preţul unor mari eforturi am reuşit, susţinut de avida mea curiozitate, să deschid de unul singur dublul sas. Ştiam însă că voi învinge orice obstacol prin îndemânarea mea, prin cunoştinţele mele tehnice şi ştiinţifice; aveam să umblu prin cetatea moartă.

          Într-adevăr, am făcut prima ieşire la 16 august. Mi-am croit cu greu un drum spre albia râului. Nu exista pe acolo nici un schelet, nici cea mai mică urmă de rămăşiţe umane. Am adunat în schimb mormane de statuete şi de monezi. Nu pot să vorbesc de ele acum, însă ţin să arăt cât eram de uluit în faţa unei culturi în plină înflorire într-o vreme când Europa era locuită de oamenii cavernelor, iar pe malurile Nilului încă nu trăia nimeni. Fie ca alţii, călăuziţi de manuscrisul meu (dacă va fi eventual descoperit într-o zi), să găsească o explicaţie acceptabilă pentru acest mister pe care, în situaţia mea, nu pot decât să-l semnalez. Pe când lanterna îmi slăbea, m-am întors la navă hotărât să vizitez templul în ziua următoare.

          În 17 august, spre marea mea decepţie, am fost nevoit să-mi amân ambiţiosul proiect, constatând că materialele necesare unei reîncărcări a lămpii portabile fuseseră distruse cu prilejul revoltei din iulie. Mi-am stăpânit cu greu furia, însă bunul simţ germanic nu-mi îngăduie să mă aventurez în interiorul acelui templu obscur, care putea să se dovedească bârlogul vreunui înspăimântător monstru marin, sau chiar un labirint unde riscam să mă pierd. Singurul lucru pe care I-am putut face a fost să îndrept spre poartă proiectorul epuizat al submarinului. Apoi am ieşit. Speram să pot admira astfel basoreliefurile monumentului. Dar a fost zadarnic: nici măcar clădirea nu se vedea. M-am văzut obligat să-mi sistez cercetările. În plus, pentru prima dată în viaţă, am simţit groaza. Începeam să înţeleg ce sentimente îl vor fi năpădit pe bietul Klenze, căci, pe când templul mă atrăgea din ce în ce mai mult, abisele acvatice mă înspăimântau. Întors la navă, am stins luminile şi m-am aşezat să reflectez pe întuneric.

          Am petrecut întreaga sâmbătă de 18 în beznă, tulburat de gândurile şi de amintirile care ameninţau să-mi înfrângă voinţa germanică, de fier. Klenze înnebunise, pierise înainte de a vedea acea fantastică fantomă a unui trecut incredibil de îndepărtat. Mă implorase să-l însoţesc. Nervii mei erau puşi la grea încercare şi, totuşi, am reuşit să alung frământările acelea caracteristice numai celor slabi.

          Noaptea, n-am putut să închid un ochi şi am aprins din nou proiectorul, oricât urma să mă coste un asemenea gest. În chinuitoarea mea dorinţă de a vedea mai mult, mi-ar fi plăcut să am rezerve mai consistente de electricitate, nu de aer şi provizii. Mi-a trecut prin minte să mă omor şi am rămas multă vreme cu ochii aţintiţi pe pistolul automat. Am adormit într-un târziu, cu lumina aprinsă. A doua zi dimineaţa, am deschis ochii în beznă. Bateriile se goliseră. Am aprins câteva chibrite, începând să-mi reproşez cu disperare neprevederea.

          Am stat timp îndelungat fără lumină, cât se poate de calm. Întrucât îmi credeam sfârşitul inevitabil, în minte mi s-a ivit o imagine semiconştientă ce l-ar fi făcut să. tremure pe unul mai slab decât mine, sau mai superstiţios: chipul zeului înconjurat de raze din sculpturile templului era acelaşi cu cel de pe figurina de fildeş găsită asupra cadavrului tânărului marinar şi pe care Klenze o dusese în fundul oceanului.

          Coincidenţa mă intriga, dar nu m-am speriat din pricina asta. Creierul îmi era zdruncinat, însă propriul meu mod de a raţiona îmi interzicea să explic ceva unic şi complex printr-un scurt circuit al Supranaturalului, împrejurările erau tulburătoare; totuşi, nimic nu mă îndreptăţea să stabilesc vreo legătură întâmplătoare între situaţia mea din prezent şi tot ce se întâmplase pe navă după istoria cu Victory. Având nevoie de odihnă, am luat un sedativ şi am adormit. În vis, îmi părea că aud ţipete omeneşti şi văd feţe de mort apărând dincolo de hublouri. Iar în mulţimea acestor capete se afla şi cel viu, ironic şi batjocoritor, al tânărului de pe figurina de fildeş.

          Astăzi trebuia să-mi redactez cu multă prudenţă însemnările, simţindu-mă teribil de zguduit; de atunci încoace, halucinaţiile şi faptele reale se amestecă. Psihologic vorbind, cazul meu este foarte interesant şi regret că nu pot fi examinat de un specialist german competent în materie. Căci, de când m-am trezit, am simţit o puternică dorinţă de a vizita templul. Dorinţa continui să crească, deşi, în mod reflex, îi rezist opunându-i frica mea de această lume necunocută. Apoi a intervenit o impresie de lumină ivită în tenebrele acvatice şi, prin hubloul îndreptat spre templu, mi s-a părut că văd un fel de lucire fosforescentă. Asta mi-a aţâţat curiozitatea, deoarece ştiam că nu există nici un organism submarin capabil să emită o asemenea lumină. Mai înainte însă de a ajunge s-o observ cu atenţie, s-a produs un al treilea fenomen, atât de straniu încât a reuşit să mă facă să mă îndoiesc de toate simţurile mele. De data aceasta era vorba de o impresie auditivă. Nişte sonorităţi ritmate, melodioase, ca şi cum un cântec ar fi putut pătrunde până la mine prin pereţii pe deplin izolanţi ai submarinului. Convins că simţurile îmi erau suprasolicitate, am înghiţit o doză masivă de bromură de sodiu care mi-a risipit senzaţiile auditive. Dar fosforescenţa persista şi mi-am înfrânat cu greu imboldul copilăresc de a mă apropia de hublouri ca să-i caut sursa. Ea devenea însă din ce în ce mai reală, fiindcă puteam acum distinge în jurul meu obiecte familiare, bunăoară paharul gol din care îmi sorbisem calmantul. Cu câteva clipe în urmă, paharul era încă invizibil. Am traversat încăperea, să-l ating. Se găsea chiar acolo unde crezusem că-l văd. Am înţeles deci că lumina era reală, nicidecum efect al vreunei halucinaţii atât de puternice încât nu puteam s-o risipesc. Astfel că, abandonând orice rezistenţă, m-am căţărat în turelă. Să fi fost oare un alt submarin, venit să-mi salveze viaţa?

          N-aş vrea ca lucururile ce urmează să fie apreciate drept un adevăr obiectiv. Pentru că întâmplările pe care le descriu depăşesc legile naturale, ele sunt în mod precis creaţia minţii mele surmenate. Ajuns în turelă, mi-am dat seama că marea era cu mult mai puţin luminoasă decât crezusem. Prin preajmă nu era nici un animal, nici o plantă fosforescentă, iar oraşul stătea scufundat în beznă, invizibil. Ceea ce am văzut nu era nici spectaculos, nici terifiant, şi totuşi m-a făcut să-mi pierd restul de încredere pe care-l mai aveam în mine însumi poarta şi ferestrele templului submarin construit direct în colina pietroasă împrăştiau o lumină pâlpâitoare, ca şi cum, înăuntru, o flacără puternică ardea în faţa unui altar.

          Ce urmează e haosul pur. Privind fix la poarta aceea, la ferestre, am căzut pradă unor viziuni atât de extravagante, că nici măcar nu le pot povesti în mod logic. Îmi părea, de exemplu, că disting obiecte din interiorul templului. Obiecte în acelaşi timp mişcătoare şi imobile. Mi s-a părut că aud din nou cântecele stranii pe care le mai auzisem. Gândurile mele înfricoşate se concentrau spre amintirea tânărului venit din mare şi spre figurina de fildeş cu imaginea ce se repeta în frize şi pe coloane. M-am gândit la sărmanul Klenze, la corpul său din fundul apelor. Mă prevenise de ceva de care nu ţinusem seama. Dar el nu era decât un renan slab, incapabil să suporte neplăcerile îndurate de un prusac cu uşurinţă.

          Restul e foarte simplu. Pornirea de a vizita templul s-a transformat într-o atracţie irezistibilă, la care nu mă mai pot împotrivi mult timp. Voinţa mea germană nu-mi mai controlează actele. E o nebunie asemănătoare celei ce l-a împins pe secundul meu, fără costum de protecţie, în ocean. Eu sunt însă prusac, om cu judecată, şi-o să mă folosesc până la capăt de restul meu de voinţă. Când am înţeles că trebuie să merg acolo, mi-am îmbrăcat scafandrul. Mă grăbesc să încredinţez unei sticle această relatare grăbită, în speranţa că într-o zi lumea o va cunoaşte.

          Nu mă încearcă nici o teamă. Profeţiile bietului Klenze mă lasă indiferent. Ceea ce am văzut nu poate fi adevărat. Totul vine de acolo că nu mai am aer şi mă sufoc. Lumina templului e o simplă iluzie, iar eu plec să mor liniştit, ca un german, în adâncurile negre şi uitate. Râsul diavolesc pe care-l aud vine din spiritul meu epuizat.

          Aşa că o să-mi ajustez cu grijă scafandrul şi o să merg cu curaj spre sanctuarul acela primitiv. Spre secretai tăcut al apelor nepătrunse, al secolelor fără număr.

SFÂRŞIT

Attachments