Visă nenorociri baronul doar, Cu oaspeţii războinici împreună;
Li se arătară demoni în coşmar şi viermi ca de sicriu, enormi, viespar.
Keats1
Nefericit este cel ale cărui amintiri din copilărie îi aduc numai teamă şi tristeţe. Fără noroc este cel care priveşte în urmă la orele lungi petrecute în încăperi vaste şi lugubre, cu draperii cafenii, cu şiruri înnebunitoare de tomuri vechi, sau la veghile pline de teamă în dumbrăvile crepusculare în care cresc copaci groteşti, gigantici, împovăraţi de viţele căţărătoare, mişcându-şi în tăcere ramurile răsucite ce se înalţă în zările înalte. O asemenea năpastă mi-au sortit mie zeii – mie, celui înmărmurit, dezamăgit, sterp şi frânt. Cu toate astea, simt o stranie mulţumire şi mă agăţ cu disperare de acele amintiri veştede, când gândurile mele ameninţă pentru o clipă să zboare la celălalt.
Nu ştiu unde m-am născut, decât doar că vechimea castelului se pierdea în negura veacurilor, şi era infinit de înfricoşător, plin de pasaje întunecoase şi de bolţi înalte ce lăsau la vedere doar pânze de păianjen şi umbre. Pietrele din coridoarele în ruină păreau mereu hidos de umede şi pretutindeni te izbea un iz blestemat, ca al cadavrelor suprapuse ale unor generaţii dispărute. Lumina nu pătrundea niciodată acolo, aşa că uneori obişnuiam să aprind lumânări şi să rămân cu ochii pironiţi la ele ca să mă destind. Nu găseai nici împrejurimi însorite, de vreme ce groaznicii arbori depăşeau şi cea mai înaltă turlă accesibilă. Exista un turn negru care se înălţa deasupra coroanei copacilor într-un văzduh neştiut, dar se afla parţial în ruină şi nu puteai urca în el decât căţărându-te pe zidul gol, piatră cu piatră, lucru aproape imposibil.
Trebuie să fi trăit aşa ani de zile în acel loc, dar nu pot măsura timpul scurs. Probabil că anumite fiinţe s-au îngrijit de nevoile mele, deşi nu-mi amintesc prezenţa vreunei alte persoane în afară de mine însumi, ori a vreunei alte vieţuitoare în afară de silenţioşii guzgani, lilieci şi păianjeni. Cred că cine m-o fi hrănit trebuie să fi avut o vârstă şocantă, de vreme ce prima mea noţiune de persoană în viaţă era ceva ce semăna în mod parodic cu mine, chiar dacă distorsionat, plin de zbârcituri şi la fel de putred ca şi castelul însuşi. Mie nu mi se părea nimic grotesc în oasele şi scheletele ce zăceau risipite prin criptele de piatră, jos de tot, pe la temelii. Asociam în închipuirea mea aceste lucruri cu evenimentele de zi cu zi şi le consideram mai fireşti decât imaginile în culori ale fiinţelor pe care le-am găsit în multe dintre tomurile mucegăite. Din asemenea cărţi am deprins tot ce ştiu. Nici un profesor nu mi-a îndrumat paşii şi nu-mi amintesc să fi auzit vreodată sunetul unei voci umane în toţi aceşti ani, nici măcar pe-al propriului meu glas. Căci, deşi am citit despre vorbire, nu m-am gândit niciodată să încerc să grăiesc cu voce tare. Înfăţişarea mea era o chestiune la care iarăşi nu mă gândisem, căci nu se găseau oglinzi în castel şi mă vedeam, din instinct, ca fiind asemenea chipurilor pline de tinereţe pe care le zărisem desenate şi pictate în paginile acelor cărţi. Mi-a sărit în ochi tinereţea, tocmai pentru că-mi aminteam atât de puţin.
Afară, peste şanţul putrezit şi sub arborii întunecaţi şi muţi, mă tolăneam adesea şi visam ore în şir la ceea ce citeam în cărţi şi mă închipuiam cu dor în mijlocul mulţimilor vesele, în lumea însorită ce se întindea dincolo de codrul nesfârşit. O dată am încercat să scap de pădure, dar pe măsură ce mă îndepărtam de castel, umbra se făcea şi mai deasă, iar în aer plutea încă mai multă teamă, astfel că am fugit înfrigurat înapoi, ca să nu mă abat din drum şi să mă pierd într-un labirint al tăcerilor înnegurate.
Aşadar, rămâneam visând în aşteptare prin eternele amurguri, deşi nu ştiam ce aşteptam. Atunci, în singurătatea obscură, dorul meu de lumină atinse o asemenea ardoare, încât îmi alungă odihna, şi am ridicat mâini rugătoare către singurul turn negru, în ruine, care se înălţa deasupra pădurii spre un văzduh nebănuit. Şi, într-un târziu, m-am hotărât să-l escaladez, chiar dacă aş fi putut să cad, de vreme ce era mai bine să întrezăreşti cerul şi să mori, decât să trăieşti fără măcar a vedea vreodată ziua la faţă.
În amurgul jilav am urcat pe scările roase de vreme până am ajuns la etajul la care ele se opreau, după care m-am agăţat periculos de micile puncte de sprijin care mă duceau în sus. Groaznic şi înfricoşător mai era acel cilindru de piatră lipsit de scări şi de viaţă. Negru, în ruină şi pustiu, sinistru, cu lilieci speriaţi, ale căror aripi nu făceau zgomot în fluturarea lor. Dar mai înfiorătoare şi mai cumplită era încetineala înaintării mele. Căci oricât mă căţăram mai sus, întunericul nu se destrăma deasupra capului meu şi un nou fior mă scutură, pe când mă asalta mucegaiul străvechi şi bântuit. M-am cutremurat, întrebându-mă de ce nu mai ieşeam la lumină, şi m-aş fi uitat în jos, dar nu îndrăzneam. Mi-am închipuit că noaptea coborâse deodată peste mine şi în van căutam pe dibuite cu mâna liberă vreun pervaz de fereastră peste care să-mi arunc un ochi, ca să încerc să evaluez înălţimea la care ajunsesem.
Dintr-odată, după ce m-am târât la nesfârşit, orbeşte, deasupra acelei cumplite genuni concave şi primejdioase, am simţit că mă lovesc cu capul de un lucru tare şi mi-am dat seama că trebuie să fi atins acoperişul, sau măcar vreun soi de pardoseală. Prin beznă, mi-am ridicat mâna liberă şi am încercat obstacolul, descoperind că era de piatră şi că nu-l puteam mişca. Apoi m-am învârtit periculos prin turn, agăţându-mă de tot ce-mi putea oferi ca reazem peretele cleios, până când, într-un târziu, obstacolul acela a cedat mâinii mele cercetătoare şi mi-am reînceput urcuşul, împingând lespedea sau uşa cu capul, în timp ce mă foloseam de ambele mâini în cumplita mea ascensiune. N-am găsit lumină deasupra şi, pe măsură ce mâinile mele se căţărau mai sus, am ştiut că urcuşul meu nu se terminase încă, de vreme ce lespedea era, de fapt, chepengul unei deschizături care dădea într-o suprafaţă de piatră cu o circumferinţă mai largă decât partea inferioară a turnului, fără îndoială pardoseala vreunei camere de observaţie, spaţioasă şi impunătoare. M-am târât prin ea cu multă grijă, încercând să nu las lespedea grea să cadă la loc, dar am eşuat în acest ultim efort. În timp ce zăceam epuizat pe pardoseala de piatră, am auzit sumbrele ecouri ale prăbuşirii ei, dar am sperat că, la nevoie, am să reuşesc să o deschid din nou.
Crezându-mă de-acum la o înălţime ameţitoare, mult deasupra rămurosului codru, m-am ridicat cu greu de pe pardoseală şi am orbecăit în căutarea unor ferestre din cadrul cărora să-mi pot ridica pentru prima oară în viaţa mea privirile spre cer, ca să văd luna şi stelele despre care aflasem din cărţi. Dar, de fiecare dată, am rămas dezamăgit, căci tot ce am găsit au fost imense rafturi de marmură, ce păstrau cutii odioase, dreptunghiulare, de o mărime impresionantă. M-am tot gândit şi m-am întrebat ce secrete seculare ar fi putut dăinui în acest apartament la înălţime, despărţit de atâtea veacuri de castelul de sub el. Apoi, pe neaşteptate, mâinile mele au dibuit o ieşire, unde atârna un portal de piatră, a cărui suprafaţă aspră fusese cioplită straniu. Am încercat să-l deschid, însă era încuiat. Dar adunându-mi toate puterile, am învins toate obstacolele şi l-am deschis cu greu spre interior. Pe când făceam asta, m-a cuprins cel mai desăvârşit extaz pe care l-am trăit vreodată, căci, sclipind senină prin grilajul de fier forjat şi aruncându-şi razele peste un scurt pasaj de piatră în trepte ce începeau din pragul abia descoperit, radioasa lună mi se arăta privirii. N-o mai văzusem niciodată, decât în vise şi vagi viziuni pe care nu îndrăzneam să le numesc amintiri.
Închipuindu-mi acum că ajunsesem chiar în vârful castelului, am început să urc în goană cele câteva trepte de dincolo de prag, însă deodată luna-şi ascunse faţa într-un nor, ceea ce m-a făcut să mă împiedic şi să-mi găsesc drumul mult mai greu prin întuneric. Bezna era încă foarte adâncă atunci când am ajuns la grilajul pe care l-am încercat cu grijă şi l-am găsit descuiat, dar pe care nu l-am deschis, temându-mă să nu mă prăbuşesc de la uluitoarea înălţime la care mă urcasem. Apoi luna se ivi din nou.
Cel mai diavolesc dintre toate şocurile este acela care te loveşte pe neaşteptate şi care este grotesc de incredibil. Nimic din tot ce îndurasem mai înainte nu se putea compara, în privinţa spaimei stârnite în suflet, cu ceea ce se arăta acum ochilor mei, cu toate straniile uimiri ce mi-au trezit acea privelişte, pe atât de simplă, pe cât de stupefiantă. Era doar atât: în locul vederii ameţitoare a coroanelor unor arbori zăriţi la o înălţime impunătoare, în jur mi se aşternea dinainte nimic altceva decât solul tare, pe care erau dispersate diverse lespezi de marmură printre care se înălţau coloane, la umbra unei vechi biserici de piatră a cărei clopotniţă în ruină licărea slab sub razele lunii.
Pe jumătate inconştient, am deschis grilajul şi m-am târât afară, clătinându-mă pe picioare, pe aleea cu pietriş alb care se bifurca. Mintea mea, aşa cum era, uluită şi năucă, încă mai păstra frenetica năzuinţă spre lumină, şi nici măcar fantastica uimire care mă copleşise nu-mi mai putea sta în cale. Nici n-am ştiut şi nici nu mi-a păsat dacă ceea ce trăiam era un vis nesănătos sau vrajă. Eram hotărât însă să-mi desfăt negreşit privirea cu strălucire şi cu veselie. Nu ştiam cine eram sau ce eram, ori ce puteau să reprezinte împrejurimile în care mă găseam. Deşi continuam să înaintez împiedicat, am conştientizat un soi de memorie latentă, înspăimântătoare, care mă făcea să nu merg chiar la întâmplare. Am ieşit pe sub un arc din zona de lespezi şi coloane. Am străbătut un câmp deschis. Uneori urmam drumul vizibil, dar alteori îl părăseam în mod straniu ca să traversez cu mersul meu poticnit pajiştile în care doar rarele ruine mai mărturiseau că, odinioară, pe acolo trecuse un drum astăzi uitat. La un moment dat, am traversat înot un râu cu ape repezi, în locul unde zidăria roasă şi acoperită de muşchi constituia vestigiul unui pod de multă vreme dispărut.
Trebuie să fi trecut peste două ore până când am ajuns la ceea ce părea să fie ţelul călătoriei mele, un vechi castel cu zidurile acoperite de iederă, ascuns de frunzişul des al unui parc împădurit, un loc înnebunitor de familiar şi totuşi plin de o stranietate care mă lăsa perplex. Am observat că şanţul era plin cu apă şi că unele dintre bine cunoscutele turnuri fuseseră demolate, dar, în acelaşi timp, se construiseră aripi noi, care-l zăpăceau pe privitor. Ceea ce am constatat însă, cu interes şi cu plăcere, au fost ferestrele deschise, din care se revărsau o lumină minunată şi sunetele celui mai exuberant banchet. Îndreptându-mă spre una dintre ele, m-am uitat înăuntru şi am zărit o adunare în veşminte pestriţe, petrecând şi tăifăsuind vesel. Niciodată nu mai auzisem, din câte mi se părea, grai uman şi puteam ghici doar vag ce se spunea. Mi se părea că unele chipuri aveau trăsături ce-mi trezeau amintiri incredibil de vechi, altele-mi erau total străine.
Am păşit acum prin fereastra joasă în camera strălucitor de luminată, trecând, chiar în acea clipă, de la singurul meu moment de speranţă în ghearele celei mai negre deznădejdi şi conştientizări. Coşmarul avea să nu se lase defel aşteptat, căci abia intrasem acolo când, numaidecât, se petrecu una dintre cele mai înspăimântătoare manifestări la care am asistat vreodată. Nici nu sărisem bine pervazul, când întreaga adunare a fost cuprinsă, pe neaşteptate, de o frică subită, de o intensitate hidoasă, ce desfigura fiecare chip şi evoca cele mai oribile visuri. Urletele ieşeau din aproape fiecare gâtlej. Toată lumea fugea care încotro, iar în vacarmul şi panica indescriptibile mai mulţi au fost cuprinşi de leşin şi târâţi de tovarăşii lor în goana lor nebună. Mulţi îşi acoperiră ochii cu mâinile şi se repeziră orbeşte şi stângaci să-şi găsească scăparea în fugă, răsturnând mobila şi izbindu-se de pereţi până să dibuiască una dintre nenumăratele uşi.
Strigătele erau răscolitoare. Rămas singur şi buimac în apartamentul scăldat într-o lumină orbitoare, ascultând ecourile lor ce se pierdeau în noapte, m-am cutremurat la gândul a ceea ce se putea strecura pe lângă mine pe nevăzute.
La o cercetare superficială, încăperea părea pustie, dar când m-am îndreptat spre unul dintre alcovuri, am avut impresia că simt o prezenţă acolo, o mişcare uşoară dincolo de pragul cu arcadă aurită ce dădea într-o altă încăpere, oarecum similară cu prima. Pe măsură ce mă apropiam mai mult, am început să percep mai limpede acea prezenţă şi apoi, cu primul şi ultimul sunet ce mi-a zburat de pe buze, un vaier odios care mă răscolea tot atât de mult cât şi demenţiala lui cauză, am zărit-o întreagă, în toată însufleţirea ei înfricoşătoare, pe indescriptibila şi abominabila monstruozitate de neconceput care, prin simpla ei apariţie, preschimbase o veselă adunare într-o ceată de fugari pradă delirului.
Nici măcar nu pot sugera cum arăta, căci era un amestec din tot ceea ce există pe lumea aceasta mai insalubru, sinistru, odios, anormal şi detestabil. Era macabra umbră a putrefacţiei, a ancestralului şi dezolării, năluca viermănoasă şi scârnavă a unei revelări cumplite, hâda dezvăluire pe care pământul, în mila lui, ar trebui s-o ţină ascunsă în el odată pentru totdeauna. Domnul ştie că nu era din lumea aceasta, sau nu mai era de pe acest tărâm. Totuşi, în spaima mea, am zărit-o în descărnata şi stricata ei înfăţişare, o inadmisibilă travestire a chipului uman, ce se uita rânjind, în straiele sale deşirate şi mucegăite, lăsându-mă fără grai, făcându-mă şi mai mult să mă înfior.
Eram aproape paralizat, dar nu până într-atât încât să nu fac o slabă încercare de a o lua la fugă, care s-a concretizat într-un pas împleticit înapoi ce n-a reuşit să mă smulgă din vraja în care monstrul fără nume şi fără glas mă prinsese.
Ochii mei, hipnotizaţi de orbitele sticloase ce mă fixau odios, refuzau să se închidă, deşi vederea le era, din fericire, tulbure şi nu arătau îngrozitorul obiect decât prin ceaţă, după primul şoc. Am încercat să ridic o mână ca să acopăr cu ea priveliştea, dar nervii mei erau atât de slăbiţi, încât braţul nu mă ascultă întru totul. Strădania mea se dovedi însă de-ajuns ca să mă dezechilibreze, aşa încât am făcut mai mulţi paşi înainte, clătinându-mă pe picioare, ca să nu mă prăbuşesc. În momentul acela mi-am dat seama, deodată, agonizând, de apropierea acelui stârv, a cărui hidoasă respiraţie găunoasă am crezut că o aud. Pe jumătate nebun, m-am trezit că eram totuşi în stare să întind o mână şi să resping fetida arătare care-mi era atât de aproape, când, într-o secundă cataclismică de coşmar cosmic şi printr-o diabolică întâmplare, degetele mele au atins putreda labă întinsă a monstrului de dincolo de arcada aurită.
N-am ţipat, însă toţi abominabilii strigoi ce zboară pe aripile vântului nopţii urlară în locul meu, căci, în aceeaşi secundă, îmi tună în minte o avalanşă iute de amintiri ce-mi strecurară moartea în suflet. Mi-am dat seama în acea clipă de toate. Am pătruns în amintire dincolo de înfricoşătorul castel şi de copaci, recunoscând edificiul schimbat în care mă aflam acum. Şi am recunoscut nelegiuita oroare care stătea în picioare, aruncându-mi priviri piezişe, pe măsură ce-mi retrăgeam degetele înnegrite din ale ei.
Dar în Univers se găsesc atât alinarea cât şi amarul, iar balsamul mi l-a dat uitarea. În cumplita spaimă a acelei clipe am uitat ce mă înfricoşa şi negrele amintiri s-au pierdut în haosul imaginilor ca de ecou. Ca prin vis am fugit din acea clădire blestemată şi bântuită, alergând iute şi fără să fac zgomot, în lumina lunii. Când m-am întors în locul de lângă biserică, plin de bucăţi de marmură, şi am coborât treptele, n-am mai putut să mişc din loc chepengul de piatră. Dar nu mi-a părut rău, căci uram străvechiul castel cu arborii lui. Acum hoinăresc în tovărăşia zeflemitorilor şi prietenoşilor strigoi, pe aripile vântului nopţii, şi mă joc în timpul zilei printre catacombele lui Nefren-Ka, în neştiuta şi interzisa Vale Hadoth, de lângă Nil. Ştiu că lumina nu este făcută pentru mine, în afară de razele lunii ce se revarsă peste mormintele de piatră din Neb, şi nici veselia, cu excepţia nepomenitelor ospeţe date de regina egipteană Nitocris sub Marea Piramidă. Cu toate acestea, în libertatea şi în sălbăticia mea întâmpin aproape cu bucurie amărăciunea înstrăinării.
Căci, deşi uitarea mi-a adus liniştea, mereu port în suflet conştiinţa faptului că sunt un venetic, un străin în acest veac şi printre cei care încă mai sunt oameni. Am ştiut acest lucru de când mi-am întins degetele spre oroarea din cadrul acelei mari rame aurite şi am atins o suprafaţă rece şi inflexibilă de sticlă lustruită.
SFÂRŞIT
1 Din poemul Ajunul Sfintei Agnes, din volumul Versuri, traducere de Aurel Covaci, cuvânt-înainte de Edgar Papu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969 (n. trad.)
