PARTEA ÎNTÂI.
Capitolul I. Contele: „Poftim cartea mea de vizită!” Căpitanul: „Iat-o pe-a mea!”
— Nu, domnule căpitan, nu-mi convine să vă cedez locul.
— Regret, domnule conte, dar pretenţiile dumneavoastră nu le vor schimba pe ale mele.
— Sigur?
— Cât se poate de sigur.
— Vă atrag totuşi atenţia că trebuie să aveţi în vedere că am fost înaintea dumneavoastră, deci primul.
— Iar eu, vă răspund că, în privinţa asta, vechimea nu poate crea nici un drept.
— Voi şti să vă silesc să-mi cedaţi locul, domnule căpitan.
— Nu cred, domnule conte.
— Îmi închipui că o lovitură de sabie.
— Nu mai mult decât un foc de pistol.
— Poftim cartea mea de vizită!
— Iat-o pe a mea!
După aceste cuvinte, care răsunară ca nişte încrucişări de sabie, adversarii îşi schimbară cărţile de vizită între ei. Pe una scria:
HECTOR SERVADAC Căpitan la statul major Mostaganem.
Pe cealaltă:
Contele VASILI TIMAŞEV La bordul goeletei Dobrâna.
Când să se despartă, contele Timaşev întrebă:
— Unde-i vor întâlni martorii mei pe ai dumneavoastră?
— La statul major, azi, la două, dacă vă convine, răspunse Hector Servadac.
— La Mostaganem?
— La Mostaganem.
Acestea fiind zise, căpitanul Servadac şi contele Timaşev se salutară plini de curtoazie.
Dar, în clipa când erau gata să se despartă, contele Timaşev făcu o ultimă remarcă:
— Socot, domnule căpitan, că-i mai bine să păstrăm secretul asupra adevăratei cauze a întâlnirii noastre.
— Aşa socot şi eu, spuse Servadac.
— Nu va fi rostit nici un nume!
— Niciunul.
— Şi pretextul?
— Pretextul? O discuţie muzicală, domnule conte, dacă sunteţi de acord.
— Perfect, răspunse contele Timaşev. Eu am fost de partea lui Wagner – ceea ce corespunde cu ideile mele.
— Şi eu pentru Rossini – ceea ce corespunde cu ale mele, ripostă zâmbind căpitanul Servadac.
Apoi, contele Timaşev şi ofiţerul de stat major, după ce se salutară pentru ultima oară, se despărţiră definitiv.
Această scenă de provocare la duel se petrecuse către prânz, la capătul unui mic promontoriu al coastei algeriene aflată între Tenez şi Mostaganem, la aproximativ 3 km de gurile Şelifului. Promontoriul domina marea la vreo 20 de metri înălţime şi apele albastre ale Mediteranei veneau să i se aştearnă la poale, înspumând stâncile ţărmului înroşite de oxid de fier. Era 31 decembrie. Soarele, ale cărui raze oblice împrăştiau de obicei luminiţe sclipitoare pe toate ridicăturile de teren ale litoralului, era învăluit de o perdea deasă de nori. Pe deasupra, neguri groase acopereau marea şi uscatul. Ceţurile acestea, care, datorită unei împrejurări inexplicabile, cuprinseseră globul terestru de mai bine de două luni, nu conteneau să stânjenească comunicaţiile între diferitele continente. Dar în această privinţă nu era nimic de făcut.
Contele Vasili Timaşev, părăsindu-l pe ofiţerul de stat major, se îndreptă către o barcă cu patru vâsle, care îl aştepta într-unul din micile golfuri ale coastei. De cum luă loc în ea, uşoara ambarcaţiune porni spre o goeletă pentru călătorii de plăcere care, cu brigantina strânsă şi trincheta pusă vertical pe direcţia vântului, aştepta la câteva sute de metri.
Între timp, căpitanul Servadac făcu semn unui soldat care rămăsese la 20 de paşi de el să se apropie. Acesta, ţinând de frâu un minunat cal arab, veni lângă ofiţer fără să scoată un cuvânt. După ce sări cu uşurinţă în şa, căpitanul Servadac se îndreptă spre Mostaganem, urmat de ordonanţa sa care călărea un cal nu mai puţin iute decât al său.
Era douăsprezece şi jumătate când cei doi călăreţi trecură Şeliful pe podul pe care geniştii îl construiseră de curând. Suna ora două fără un sfert în clipa când caii lor, albi de spumă, se avântau pe poarta din Mascara, una dintre cele cinci intrări care duceau în incinta crenelată a oraşului.
În acel an Mostaganem număra circa 15.000 de locuitori, dintre care 3.000 de francezi. Era de multă vreme una dintre capitalele districtuale ale provinciei Oran şi totodată capitala unei subdiviziuni militare. Acolo se fabricau paste alimentare, ţesături preţioase, împletituri din rogoz cu modele, obiecte de marochinărie. De aci se exportau în Franţa grâne, pânzeturi de bumbac, lână, vite, smochine, struguri. Dar, la acea dată, ai fi căutat în zadar urma vechilor locuri de ancorare unde, odinioară, vapoarele abia se ţineau, scuturate de vânturile rele de vest şi nord-vest.
Mostaganem poseda acum un port bine adăpostit, care îi îngăduia să se folosească de toate produsele bogate din Mina şi din partea inferioară a Şelifului.
