PREFAŢĂ.
Prima insulă de care se leagă numele lui Jules Verne este aceea în care a văzut lumina zilei acum 150 de ani, la 8 februarie 1828: Insula Feydeau, limbă de pământ nisipos prinsă între două braţe ale Loirei, în inima oraşului Nantes. Armatorii şi comercianţii nantezi ridicaseră aici, în prima jumătate a secolului al XVIII-Iea, douăzeci şi patru de clădiri somptuoase. Una dintre ele, atinsă de rugina timpului, adăpostea, după un veac, familia încântătoarei Sophie Allotte de la Fuje care, după căsătoria cu avocatul Pierre Verne, se stabilise provizoriu în apartamentul părintesc.
Dacă ar fi să o credem pe Marguerite Allotte de la Fuje, nepoata scriitorului, „în Insula cu elice reapare una dintre reveriile copilăriei lui Jules Verne, de pe vremea când îşi imagina Insula Feydeau, smulsă din piloţii care o susţineau de gheţuri sau de revărsările Loirei, plutind până la mare şi el fiindu-i Căpitan1. Acest ecou îndepărtat ar fi rămas doar semnul nostalgic al unei vârste pierdute, dacă nu s-ar fi întâlnit cu pasiunea pentru ştiinţă a scriitorului. Iată una dintre mărturiile posibile. În iulie 1852, revista „Musee des familles”, la care tânărul Jules Verne începuse să colaboreze cu un an în urmă, publica un text anonim, atribuit de unii cercetători viitorului autor al Călătoriilor extraordinare, deoarece pare sa corespundă căutărilor şi aspiraţiilor lui din acea perioadă. Reproducem un pasaj semnificativ: „Un anume domn Etzler, care nu vizează decât să supună întregul glob, viaţa omenească în cele mai neînsemnate funcţiuni ale ei, jocului puternic al mecanismelor, care promite să realizeze astfel (…) insule artificiale, impermeabile şi plutitoare, acoperite de pământ roditor, de arbori şi de flori, plimbând populaţii întregi de la un continent la altul…” Nu este aici, în germen, ideea Insulei cu elice?
Stimulului sentimental, amplificat de o devorantă curiozitate ştiinţifică, i s-a adăugat experienţa unei călătorii de excepţie, pentru epoca respectivă. Potrivit unei tradiţii familiale, Jules Verne jurase în 1859, zărind pe Tamisa silueta gigantică a lui „Great-Eastern”, pachebotul transoceanic despre care scriau toate ziarele vremii, că va naviga pe acest colos de oţel „îndată ce un mare succes literar îi va fi adus gloria şi bogăţia”2. În 1867, cu banii aduşi de Geografia Franţei, el îşi îndeplineşte jurământul, străbătând Atlanticul la bordul „uriaşului mărilor”. Relatarea romanţată a croazierei va apare în 1871, sub titlul Un oraş plutitor. Şi parcă pentru a nu lăsa nici o îndoială în legătură cu filiaţia ale cărei meandre ne străduim să le descifrăm, scriitorul exclamă undeva, în paginile pe care le veţi citi: „Şi ce-i altceva „Standard-Island” decât un „Great-Eastern” modernizat şi de mii de ori mai mare?”
Pentru a nu extinde prea mult această introducere, vom mai aminti doar că în Ţara Blănurilor (1873) Jules Verne circumscrie şi mai exact ideea romanului de faţă. Pomenindu-se pe un imens sloi de gheaţă desprins de ţărmul american, cutezătoarea Paulina Barnett încearcă să uite primejdiile care o pândesc, visând: „Ce încântare ar fi să călătoreşti astfel cu casa, grădina, parcul şi însuşi pământul tău natal! O insulă rătăcitoare, dar o adevărată insulă, cu o temelie solidă, de nescufundat, ar fi într-adevăr cel mai confortabil şi mai minunat vehicul imaginabil! Se spune că au fost construite, cândva, grădini suspendate. De ce nu s-ar putea construi parcuri plutitoare, care ne-ar transporta în toate colţurile globului? Mărimea lor le-ar face să nu ia deloc în seamă hula. N-ar avea nimic de temut din partea furtunilor. Când ar bate vânturi prielnice, ar putea fi chiar dirijate cu mari pânze întinse în calea brizei (…) Cu piloţi destoinici, buni cunoscători ai curenţilor, îmi imaginez că ele s-ar putea menţine la latitudinile dorite, bucurându-se de o eternă primăvară!”. Or nu numai spiritul, dar şi litera acestei tirade poate fi regăsită, după doisprezece ani, în Insula cu elice: „Prin mărimea sa, ea se sustrage ondulaţiilor hulei…”;”nu mai trebuie să te preocupi de capriciile mării. Furtunile ei nu mai sunt de temut”.
Căutarea surselor ne-a îngăduit să aruncăm o privire în laboratorul de creaţie al lui Jules Verne, care foloseşte deseori procedeul reluării unor idei, situaţii şi personaje, ceea ce subliniază unitatea de ansamblu a Călătoriilor extraordinare. Desigur, faţă de parcurile plutitoare ale Paulinei Barnett, „Standard-Island” este – pentru a nu părăsi universul vernian – ca „Albatrosul” lui Robur Cuceritorul faţă de „Victoria” doctorului Fergusson din Cinci săptămâni în balon. Ideea dirijării parcurilor cu ajutorul curenţilor marini şi al vântului nu e decât o ingenioasă transpunere a ideii dirijării aerostatului cu ajutorul curenţilor atmosferici de la diferite altitudini. După cum ceea ce leagă „Albatrosul” de „Standard-Island” este folosirea elicei ca mijloc de propulsie.
Ca de obicei, scriitorul nu-şi lasă fantezia să zburde fără a căuta soluţii verosimile, dacă nu chiar realizabile. La 5 iunie 1894, el îi scrie fratelui său Paul, fost căpitan de cursă lungă, consilierul tuturor Călătoriilor extraordinare marine şi submarine: „Voi apela în curând la tine, bătrâne Paul, pentru a pune la punct Insula cu elice (…) Crezi că în mod teoretic, ideal, ar putea fi dirijată fără cârmă, cu un sistem de elice la tribord şi la babord, mişcate de dinamuri având un milion de cai-putere? Ne putem lipsi de cârmă pentru o navigaţie în definitiv lentă, combinând mişcarea elicelor?”3. Iar la 12 septembrie, trimiţându-i şpalturile primei părţi a romanului, îl roagă: „Dacă sunt erori în ceea ce priveşte pescajul insulei, tonajul, puterea ei în cai-vapor, indică-mi alte cifre”.4 Şi Paul se execută, după cum reiese dintr-o scrisoare datată 26 septembrie: „Bătrâne Paul (…) voi ţine seama de ceea ce-mi spui în privinţa modului de ancorare a lui Screw (sic) Island; am modificat şi celelalte pasaje, potrivit indicaţiilor tale.”5 Că Jules Verne nu făcea un secret din acest consilierat fratern ne-o demonstrează rândurile adresate la 23 octombrie editorului său, Hetzel: „Fratele meu Paul a citit aceste şpalturi şi mi le-a retrimis cu corecturile sale din punct de vedere mecanic şi nautic. Am făcut deci cât se poate de verosimil acest aparat neverosimil. Şi cum Paul este extrem de exigent, îmi place să cred că rezultatul va fi acceptat chiar de cititorii arţăgoşi…”6
Am insistat asupra acestei corespondenţe, întrucât ea dovedeşte încă o dată efortul constant al lui Jules Verne de a da un solid suport ştiinţific şi tehnic operei sale. Cu toate că avea cunoştinţe într-adevăr enciclopedice, el a recurs întotdeauna la specialişti care să-i furnizeze datele exacte sau să-i corecteze erorile de detaliu. Se ştie, de pildă, că vărul său Henri Garcet, profesor de matematici şi autor al unui tratat de cosmografie, a verificat elementele de balistică şi de mecanică cerească din De la Pământ la Lună şi în jurul Lunei, iar inginerul de mine Badoureau i-a oferit calculele din Sans Dessus Dessous (tradus la noi cu titlul Întâmplări neobişnuite), pe care Jules Verne a ţinut să le reproducă la sfârşitul romanului, sub numele autorului.
