PARTEA ÎNTÂI.
I.
AFACEREA CENTRAL BANK.
Fără îndoială că îndrăzneaţa spargere, care a ocupat atâta vreme presa sub numele de „Afacerea Central Bank” şi care a avut, timp de două săptămâni, cinstea de a apărea cu litere mari pe prima pagină a ziarelor, n-a fost încă uitată de toată lumea, deşi s-au scurs mulţi ani de atunci.
Într-adevăr, puţine crime au stârnit atâta curiozitatea publicului, căci puţine au reunit în acelaşi grad atracţia misterului şi amploarea nelegiuirii; puţine au fost crimele a căror săvârşire să fi cerut atâta îndrăzneală de necrezut şi atâta energie sălbatică. Relatarea ei incompletă, dar absolut exactă, se va citi poate cu interes. Dacă povestirea de faţă nu lămureşte absolut toate punctele rămase încă în umbră, ea va aduce măcar unele precizări noi şi va îndrepta sau va coordona informaţiile uneori contradictorii date de ziare la vremea lor.
Furtul, precum se ştie, a avut ca scenă Agenţia DK a lui Central Bank, situată lângă Bursa Londrei, la colţul format de Threadnedle street şi Oid Broad street, condusă pe atunci de Lewis Robert Buxton, fiul lordului cu acelaşi nume.
Agenţia aceasta constă, în principal, dintr-o încăpere vastă, împărţită în două părţi inegale printr-un lung contoar de stejar şi întinsă paralel pe cele două străzi care se întâlnesc în unghi drept. În încăpere se intră pe la încrucişarea celor două străzi, printr-o uşă cu geamuri, care taie colţul, şi în faţa căreia se află un fel de uşă dublă, la acelaşi nivel cu trotuarul. Intrând în ea, zăreşti casa, aşezată pe stânga, în dosul unui grilaj făcut din plasă cu ochiuri solide; printr-o uşă, zăbrelită şi ea, casa comunică cu biroul propriu zis, în care stau funcţionarii. Pe dreapta, contoarul de stejar e întrerupt la capăt de o uşiţă mobilă care permite, la nevoie, să se treacă din partea destinată publicului în partea rezervată funcţionarilor, sau viceversa. În fundul acestei din urmă părţi se află, mai întâi, lângă contoar, cabinetul şefului agenţiei care dă într-o odăiţă fără altă ieşire; apoi, de-a lungul peretelui perpendicular pe Threadneedle street, un culoar permite accesul în vestibulul comun întregului imobil căruia îi aparţine localul.
Printr-o parte, vestibulul acesta trece prin faţa lojei portarului şi duce în Threadneedle street. Prin cealaltă parte, după ce a deservit scara cea mare, se termină cu o uşă dublă, cu geamuri, care ascunde privirilor dinafară intrarea pivniţelor şi scara de serviciu aflată în faţa uşei acesteia.
Aşa arată locul unde s-au desfăşurat principalele peripeţii ale dramei.
În momentul când ea începe, adică exact la ora cinci fără douăzeci de minute, cei cinci funcţionari ai agenţiei se îndeletniceau cu treburile lor obişnuite. Doi dintre ei sunt adânciţi în scripte. Ceilalţi trei răspund la trei clienţi, cu coatele rezemate pe contoar. Cât despre casier, el face, sub protecţia grilajului, socoteala banilor care, în ziua aceasta de lichidare, ating impozanta sumă de şaptezeci şi două de mii şaptezeci şi nouă livre, doi şilingi şi patru pence, adică un milion opt sute şaisprezece mii trei sute nouăzeci şi trei de franci şi optzeci de centime.
După cum s-a spus, orologiul agenţiei arată ora cinci fără douăzeci de minute. Peste douăzeci de minute, deci, agenţia se va închide; oblonul de fier va fi coborât; apoi, ceva mai târziu, funcţionarii se vor împrăştia, ziua lor de lucru fiind încheiată. Dinafară, prin geamurile vitrinei întunecată de amurgul acestei ultime zile de noiembrie, pătrund vuietul înăbuşit al trăsurilor şi zarva mulţimii.
Exact în clipa aceasta se deschise uşa şi intră un bărbat. După ce aruncă o privire rapidă în birou, noul venit se întoarse pe jumătate şi făcu spre afară, fără doar şi poate spre cineva rămas pe trotuar, un gest cu mâna dreaptă, ridicând degetul mare, arătătorul şi mijlociul în aşa fel, încât să indice limpede numărul 3. Chiar dacă le-ar fi atras atenţia, funcţionarii tot n-ar fi putut vedea gestul acesta pe care îl ascundea uşa întredeschisă, iar dacă l-ar fi văzut, fireşte că nu s-ar fi gândit să facă vreo legătură între numărul persoanelor rezemate atunci de contoar şi cel al degetelor arătate ca un semnal.
După ce dădu semnalul, dacă semnal era, bărbatul deschise larg uşa, apoi intră în birou, închise uşa şi merse să se aşeze la rând după unul din clienţii veniţi înainte, arătându-şi astfel intenţia de a aştepta până când clientul acela va termina şi va pleca, pentru a spune apoi ce doreşte.
Unul din cei doi funcţionari liberi se ridică şi, îndreptându-se spre el, îl întrebă:
— Doriţi ceva, domnule?
— Mulţumesc, am să aştept – răspunse noul venit, însoţindu-şi răspunsul cu un gest destinat să arate că voia să aibă de-a face numai cu funcţionarul lângă care se oprise.
Cel care avusese politeţea să-l întrebe se aşeză iar la loc, fără să mai insiste, şi-şi văzu de treburi, cu conştiinţa împăcată după intervenţia lui plină de zel şi, de fapt, mulţumit că primise un răspuns negativ. Noul venit aşteptă deci, fără ca nimeni să-i mai dea atenţie.
Ciudăţenia înfăţişării lui ar fi îndreptăţit, totuşi, o examinare mai atentă. Noul venit era un vlăjgan înalt care, judecând după umerii lui spătoşi, trebuia să aibă o forţă puţin obişnuită. O minunată barbă blondă îi încadra faţa arsă de soare. Iar situaţia socială nu i se putea ghici după îmbrăcăminte, căci un pardesiu lung, de mătase brută, îl acoperea până la călcâie.
Când clientul în spatele căruia se aşezase îşi termină treburile, omul cu pardesiu îi luă locul şi-i vorbi, la rândul său, funcţionarului de la Central Bank despre operaţiile pe care dorea să le facă. În acest timp, clientul pe care îl înlocuise deschise uşa ce da afară şi ieşi din agenţie.
Uşa aceasta se redeschise imediat, lăsând să intre un al doilea personaj, la fel de ciudat ca şi primul, a cărui copie părea oarecum că este. Aceeaşi statură, aceiaşi umeri laţi, aceeaşi barbă blondă în jurul unei feţe vizibil arsă de soare, acelaşi pardesiu din mătase brută pus peste hainele celui ce-l purta.
Cu acest al doilea personaj, lucrurile se petrecură exact cum se petrecuseră cu copia sa. Ca şi el, noul venit aşteaptă răbdător în spatele unuia din cei doi clienţi rezemaţi încă de contoar, apoi, când îi veni rândul, începu să discute cu funcţionarul rămas liber, pe când clientul ieşea în stradă.
