Capitolul I – Rămăşagul.
Cine ar fi dorit să urmeze drumul obişnuit de la El Paso del Norte spre California, trecând peste Rio Colorado, trebuia să se abată înainte de a ajunge la Tucson, capitala Arizonei, pe la vechea misiune San Xavier del Bac, care se află la vreo nouă mile departe de Tucson.
Misiunea a fost înfiinţată încă din anul 1663 şi este adăpostită într-o clădire superbă care provoacă mirarea oricărui călător, deoarece descoperă în mijlocul sălbaticei Arizona un monument atât de impunător.
La fiecare colţ al clădirii se ridică o clopotniţă înaltă; frontonul e împodobit cu ornamentaţii bogate, capela principală are o turlă mare iar zidurile sunt acoperite de plante agăţătoare.
Misiunea e înconjurată în parte de un sat de indieni papagos, care numără vreo trei sute de locuitori. Aceşti papagos sunt oameni paşnici, muncitori şi recunoscători albilor pentru că le-au introdus instalaţii de apă, plantaţii de grâu, secară şi alte mijloace de hrană.
Din nenorocire, băştinaşii au avut mult de suferit de pe urma unor derbedei albi certaţi cu justiţia, care îşi găsiseră în Arizona un refugiu şi-şi făceau aici mendrele în voie.
Acest teritoriu, împrejmuit de munţi şi pustietăţi, nu avea aproape defel reprezentanţi de-ai justiţiei, aşa că fiecare făcea ce vroia, fără să-i fie frică de pedeapsă.
Drept e că în capitală se afla o garnizoană militară menită să vegheze asupra siguranţei publice, dar aceasta n-avea decât două companii de soldaţi, aproape nimic pentru o întindere de vreo 300 000 km2, soldaţii fiind bucuroşi să nu se amestece şi săi lase lumea în pace.
Această situaţie o ştiau cei pripăşiţi pe acolo, oameni în afara legii, şi-şi făceau de cap. Se asociau în bande întregi şi veneau până în apropierea Tucsonului, aşa că nimeni nu cuteza să plece de acasă decât înarmat până în dinţi.
La indienii papagos din Sau Xavier del Bac se stabilise un irlandez pe care cine ştie ce ispravă necinstită îl izgonise din ţara lui.
Îşi făcuse aici o prăvălie „cu de toate”, cum se lăuda el, dar în care nu puteai găsi altceva decât rachiu, o adevărată otravă. Reputaţia lui era din acelea că orice om de treabă se ferea să discute prea mult cu el.
Într-o frumoasă zi de aprilie, irlandezul stătea la o masă de lemn necioplit din faţa cocioabei lui botezată „prăvălie” şi părea să fie foarte rău dispus. Bătu cu luleaua în masă şi văzând că nu vine nimeni, strigă înfuriat:
— Ei, babo, eşti surdă? Adu brandy, dar repede, altminteri vin eu să-ţi ajut.
O negresă bătrână aduse o sticlă cu brandy din prăvălie şi-i umplu paharul. Îl dădu, pe gât, apoi îi făcu semn să toarne iar, zicând;
— Fir-ar a dracului de treabă! Nici un muşteriu pe ziua de astăzi. Afurisiţii ăştia nu vor să se deprindă cu băutura, dacă o merge tot aşa, dau faliment.
— Vine acu' muşterii, răspunse împăcuitor bătrâna.
— De unde ştii?
— Văzut eu.
— Unde?
— Dinspre Tubac.
— Zău? Cine?
— Nu ştii. Ochi bătrâni, nu vede bine. Călăreţi, multe călăreţi.
Irlandezul se sculă repede şi alergă în spatele casei, de unde putea vedea drumul care ducea la Tubac. Se întoarse apoi repede şi strigă bătrânei:
— Finderşii[1], ei sunt… tocmai doisprezece. Ăştia se pricep la băutură. Să umplem sticlele, cât mai multe sticle.
Dispărură amândoi în prăvălie. După câteva minute doisprezece călăreţi intrară în sat, se opriră în faţa cârciumii, descălecară şi aruncară frâul de gâtul cailor, care porniră liberi în galop.
Călăreţii erau oameni voinici, cu chipuri îndrăzneţe şi bine înarmaţi. Unii erau îmbrăcaţi în portul mexican, alţii păreau să fie de prin Statele Unite, după cum îi arăta chipul. Dar, de unde ar fi fost, niciunul din ei nu inspira încredere.
Începură să răcnească toţi odată; unul se duse la uşă, scoase revolverul de la brâu şi descarcă un glonţ în cârciumă, strigând:
— Ei, Paddy[2]! Aici eşti, măi? Ia fă-te încoa' cu otrava ta, mi s-a uscat gâtlejul de sete.
Cârciumarul apăru cu câte o sticlă plină la subsuoară şi douăsprezece pahare în amândouă mâinile. Puse paharele pe două mese alăturate, le umplu până sus şi răspunse zâmbind:
— Iacă-mă-s, domnilor. Ştiam că veniţi, v-a văzut băbuşca. Poftiţi beţi şi binecuvântată să vă fie intrarea în casa mea.
— Păstrează-ţi binecuvântarea, pungaşule bătrân. Doar dacă n-oi fi vrând să ne bată ceasul morţii. Ştie toată lumea că oricine bea din otrava ta se sinucide.
— Nu face nimic, master Buttler; cu a doua vă înviu eu. Nu ne-am văzut cam de mult. Ce afaceri aţi mai făcut în vremea asta? Bune, nu-i aşa?
— Bune pe dracu'! răspunse Buttler, dând paharul peste cap. Te miri ce şi mai nimic!
— Cum se poate! Tocmai voi? Şi eu care socoteam să facem o bună afacere pe ziua de astăzi…
— Adică să ne tragi pe sfoară ca întotdeauna, luându-ne prada aproape pe degeaba. Numai că acum n-am avut ce prăda. Afurisiţilor ăstora de piei roşii nu mai ai ce le lua şi dacă îţi scoate dracu' un alb în cale, vrea să-ţi scotocească el ţie buzunarele. Acuma a mai venit şi serviciul ăsta de siguranţă, fă aşa şi pe dincolo! Ce treabă au nemernicii ăştia să se amestece în afacerile noastre? Ce le pasă lor dacă avem noi poftă să culegem unde n-am semănat după cum n-au semănat nici ei. Au ajuns lucrurile până într-acolo încât să-ţi fie frică de câte ori treci pe lângă o tufă să nu te pomeneşti cu ţeava unui puşti oprindu-te în cale. Dar „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Ne-am hotărât să spânzurăm pe oricine l-om bănui că face parte din acest afurisit Serviciu de Siguranţă. Văzut-ai dintr-ăştia pe aici?
— Hm! exclamă irlandezul. Prea mă credeţi atotştiutor… Crezi că poţi cunoaşte pe cineva după vârful nasului dacă e un copoi de-al poliţiei ori un tâlhar cinstit ca voi?
