Viewing Single Post
AnnaE
#0

Capitolul I – Cei doi năsoşi.

          Marea majoritate a cititorilor mei îl cunosc pe Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai nobil dintre indieni, cel mai bun şi credincios prieten din câţi am avut. Ei ştiu totodată împrejurările în care a murit. A fost lovit de un glonţ în piept, în cursul luptei ce s-a desfăşurat cu indienii sioux-ogellallaşi, în adâncul craterului din munţii Hancock, murind puţin mai târziu în braţele mele. I-am transportat trupul neînsufleţit în munţii Ventre şi l-am îngropat acolo, în valea râului Metsur. Mi-a revenit mie misiunea tristă să mă îndrept călare înspre sud, pentru a le duce apaşilor dureroasa veste că cea mai mare căpetenie şi cel mai vestit conducător al poporului lor nu mai este în viaţă.

          A fost un drum de care nici astăzi n-aş vrea să-mi aduc aminte. Moartea lui Winnetou a constituit o lovitură atât de năprasnică pentru mine, încât pot spune că de atunci am devenit alt om. Dacă înainte eram mai totdeauna vesel şi plin de încredere în propriile mele puteri, acum nu mai eram în stare nici măcar să schiţez un cât de vag surâs, părăsindu-mă orice poftă de viaţă. Preferam să rămân mai tot timpul singur şi ocoleam orice întâlnire cu vreo fiinţă omenească. Atunci când, în cursul drumurilor mele, eram obligat de împrejurări să mă opresc la vreun fort sau la o aşezare, o făceam cât mai scurt şi plecam cât mai repede mai departe.

          Ce e drept, oamenii cu care mă întâlneam nu aveau faţă de mine un comportament care m-ar fi îmbiat să mai întârzii în tovărăşia lor; nu, chiar dimpotrivă, îmi acordau o atât de mică atenţie, de parcă nici n-aş fi existat pentru ei, căci atunci când plecam sau treceam pe lângă ei nu-mi adresau nici măcar un salut. De fapt, dacă mă gândesc bine, cauza acestei purtări neprietenoase se datora, în primul rând, aspectului meu exterior.

          Mă dusesem cu Winnetou în munţii Hancock pentru a elibera nişte imigranţi care fuseseră capturaţi de siouxii-ogellallaşi. Am reuşit în acţiunea noastră, dar am plătit-o nespus de scump prin moartea lui Winnetou. După ce l-am îngropat pe nepreţuitul meu prieten, o parte din imigranţii albi eliberaţi s-au hotărât să rămână în valea râului Metsur şi să întemeieze aici o aşezare. I-am ajutat în această acţiune şi aşa s-a făcut ca drumul meu spre apaşi să înceapă cu întârziere.

          Între timp, hainele mele de vânător s-au deteriorat în aşa măsură, că a trebuit să le înlocuiesc; dar, deoarece în regiunea Vestului Sălbatic, în care mă aflam, nu existau magazine din care să pot cumpăra haine, am fost bucuros atunci când unul dintre imigranţi mi-a oferit un, „costum” confecţionat de el dintr-o pânză albastră, ţesută, croită şi cusută după priceperea lui. Vă puteţi închipui cam cum arăta noua mea îmbrăcăminte, fără nici o linie: pantalonii atârnau ca două burlane prinse unul de altul, vesta era ca un sac mai mic, iar haina ca un sac mai lung, prevăzut cu mâneci. Întrucât acest „ansamblu” fusese iniţial croit pentru o persoană de o altă talie, vă puteţi imagina cât de bine mi se potrivea. Semănam cu orice altceva decât cu un westman, adăugându-se la toate acestea, bineînţeles şi purtarea mea de acum, de om neprietenos şi chiar respingător.

          În vreo două săptămâni ajunsesem în apropierea Nord-Canadianului. Călăream într-o prerie largă, netedă, în care se întâlnea, ici-colo, câte un pâlc de arbori şi de tufişuri. Această împrejurare mă obliga să fiu foarte atent, căci eram permanent expus la o întâlnire neaşteptată, care putea fi şi duşmănoasă, ţinând seama că umblau zvonuri despre faptul că pe aici, până unde se întindea terenul de vânătoare al comanşilor, s-ar fi produs nişte tulburări şi ar fi avut loc agitaţii periculoase.

          Era pe la vremea prânzului când am ajuns la un pârâu a cărui apă limpede parcă te îmbia la odihnă. Aici am ales un loc de unde puteam vedea până departe. Am descălecat, lăsând calul să pască în voie şi, după ce am sorbit cu nesaţ din apa rece a pârâului, m-am întins la umbra unui copac.

          Să tot fi trecut un sfert de ceas de când leneveam aşa, când zării doi călăreţi. Erau albi, aşa că n-aveam nici un motiv să mă neliniştesc. Apăruseră din aceeaşi direcţie de unde venisem şi eu. Umblau pe urmele mele, pe care le examinau, după cum mi se părea mie, cu mare atenţie.

          Erau călare pe catâri şi îmbrăcămintea lor era absolut identică. Când se apropiară, am băgat de seamă că nu numai hainele le erau la fel, ci şi chipurile. Oricine i-ar fi văzut îi lua drept fraţi, ba poate chiar gemeni.

          Înalţi şi slabi ca nişte prăjini, ai fi zis că au răbdat multă vreme de foame. Chipurile lor şi felul cum se ţineau pe catâri dovedeau însă că oamenii aceştia nu duseseră lipsă de hrană. După cum spuneam, erau unul aidoma celuilalt până şi la statură; îi deosebea doar o cicatrice pe care unul din ei o avea de-a curmezişul obrazului stâng.

          Nu s-ar fi putut zice că îi înzestrase Dumnezeu cu prea multă frumuseţe, fiindcă aveau nişte nasuri… dar ce nasuri! Pot susţine fără teama de a fi contrazis de cineva cum că asemenea nasuri nu mai existau în Statele Unite. Ca să-ţi poţi da seama de mărimea, forma şi culoarea lor, ar trebui mai întâi să le vezi, căci de închipuit nu se poate. Şi ce e mai ciudat, erau şi ele aidoma unul cu altul.

          Cu toate acestea nu i-ai fi putut numi urâţi. Feţele lor, rase, aveau o expresie de bunătate, care te câştiga de la prima vedere. Un zâmbet de îngăduinţă le flutura mereu pe buze şi ochii lor albaştri, cu privirea ageră, îţi inspirau încredere.

          Erau îmbrăcaţi în haine cenuşii, pe cap purtau un fel de căciuli de biber şi în picioare aveau ghete groase de box, cu şireturi. Pe umeri le atârna câte o pătură, care le servea şi de manta.

          La brâu aveau revolvere şi pumnale, iar în spate carabine cu ţeava lungă.

          Eu nu-i văzusem încă până atunci, dar auzisem de ei şi ştiam cine sunt, aşa că era cu neputinţă să mă înşel. Veşnic nedespărţiţi, unde era unul, nu lipsea nici celălalt. Numele lor adevărat nu-l ştia nimeni. Din pricina nasurilor enorme, cu care adulmecau ca nişte câini de vânătoare, fuseseră porecliţi „Năsoşii”. Jim era cel cu cicatricea de pe obraz, iar celălalt Tim.

          După cum vedem, până şi numele li se asemănau. Chiar şi catârii lor aveau nume asemănătoare: pe al lui Jim îl chema – adică o chema Polly, fiindcă era de sex feminin, ca şi tovarăşa ei, iar pe celălalt Molly.

          Dacă starea mea sufletească mi-ar fi îngăduit, aş fi fost bucuros să mă alătur lor, dar îmi murise un bun prieten, cu care trecusem ani îndelungaţi prin bune şi rele, fiind încă amărât de pierderea lui.

          Erau amândoi oameni tare de ispravă şi foarte simpatici şi nu m-aş fi dat nici acum înapoi să facem o bucată de drum împreună, dacă am fi avut aceeaşi direcţie.

          Nu văzură nici calul meu, pitit într-un tufiş, nici pe mine, fiindcă iarba era aici, lângă malul pârâului, foarte înaltă. Cu ochii aţintiţi la urme, se apropiau din ce în ce, până ce ajunseră numai la douăzeci de paşi de locul unde stăteam eu. Nu se putea să nu bage acum de seamă că urmele se sfârşeau brusc. Îşi opriră catârii şi cel cu tăietura pe obraz strigă mirat:

          — Ce dracu', uite că au dispărut urmele! Ce zici, Tim?

          — Yes, răspunse celălalt. Unde să fie individul?

          — O fi zburat în aer.

          — Singur nu putea, trebuia să-l sufle cineva şi nu văd pe nimeni.

          — Aha, uite urme de copite care duc în dosul tufei. Să ştii că acolo s-a ascuns.

          — Nu. Îndreaptă-ţi ochii blagosloviţi încoace. Aici a descălecat şi a pornit spre pârâu unde…