I. Căpitanul Negru.
Capitolul I – Şatra de ţigani.
Departe de poalele munţilor se înălţa pădurea deasă. De acolo pornea o prelungire care cobora tocmai până în apropiere de Fürstenberg, capitala ducatului Nordland. O îngrădire croită în adâncul acestei păduri delimita o rezervaţie cu aspect sălbatic, unde nimănui, în afara pădurarilor de prin acele locuri, nu-i era îngăduit să pătrundă. Cu toate acestea, într-o dimineaţă, în rezervaţie puteau fi văzuţi nişte bărbaţi ale căror veşminte arătau de la o primă ochire că nu erau nici pădurari şi nici măcar dintre cei care ar fi avut permisiunea de a pătrunde în acel loc.
Între doi stejari bătrâni care să tot fi avut cam două mii de ani şi care-şi trimiteau ramurile vânjoase şi noduroase până hăt-departe în tării, se afla o căruţă împovărată de ani. Mârţoaga care o trăsese până acolo păştea în iarba înaltă, ale cărei lujere pline de sevă se iţeau printre muşchii şi buruienile de tot felul. Lângă trunchiul unui copac văpaia un foc unde se frigea la proţap o spată de căprioară. Un flăcăiaş care de-abia părea să aibă zece anişori învârtea vânatul cu un aer expert şi vizibil încântat. Era îmbrăcat numai până la brâu, de altminteri, ca şi ceilalţi care stăteau tolăniţi în jurul focului, privind cum se rumenea friptura îmbietoare. Cu toţii aveau inconfundabilele trăsături de ţigani şi, în ciuda înfăţişării lor modeste, nu păreau a face parte din tagma acelor hoarde rătăcitoare a căror adevărată şi bănoasă îndeletnicire erau tâlhăria şi furtişagul.
În căruţă stătea, înfofolită în pături căptuşite cu puf – un lux neobişnuit pentru o ceată de ţigani mereu pe drumuri – o femeie care părea extraordinar de bătrână; fără doar şi poate că era chiar vaidzina1. Bătrâna acum îl căuta din ochi pe băiat, acum cerceta din priviri spata de căprioară, scoţând din pipa ei vălătuci de fum al căror miros provenea de la ierburi care pe un cunoscător i-ar fi minunat până peste poate.
În liniştea care domnea primprejur răzbăteau zgomote îndepărtate, care aduceau cu nişte glasuri înfundate, ascunse prin tufişuri. Vocile veneau de la două persoane care discutau retrase la câteva sute de paşi de căruţă, ţinându-se departe de ceilalţi.
Una din ele era o fată. Să tot fi avut vreo şaptesprezece ani şi era de o frumuseţe desăvârşită în toate cele. Stătea culcată pe covorul de muşchi într-o atitudine pe jumătate nepăsătoare, pe jumătate mândră. Veşmintele ei întreceau cu mult pe cele ale celorlalţi în frumuseţe şi îi acopereau tot trupul, se vedea bine că se înveşmântase cu mare grijă.
În faţa ei se afla un tânăr. Se sprijinea cu spatele de un copac şi stătea cu braţele încrucişate pe piept. Oamenii care se complac din instinct într-o asemenea postură fac dovada unui caracter foarte puternic. Era înalt şi prin aceasta impresiona întotdeauna pe cei din jur, fiind mereu obligat să adopte o ţinută cât mai impunătoare, îmbrăcămintea sărăcăcioasă nu reuşea să umilească trupul lui puternic şi foarte bine clădit. Un observator atent s-ar fi minunat, probabil, de culoarea pielii tânărului. Nu avea chipul nici alb, ca al caucazienilor, dar nici oacheş, ca al ţiganilor. Mai degrabă s-ar putea spune că era cenuşiu; acel cenuşiu amestecat cu brun pe care-l dă bătaia vântului şi a soarelui. Purta pantaloni scurţi şi largi, care cu siguranţă că fuseseră croiţi pe măsurile altui trup; de sub tunica mult prea strâmtă şi foarte zdrenţuită se iţea o cămaşă ponosită. Pe cap avea un chipiu fără cozoroc. Era în picioarele goale, iar din mânecile tunicii îi ieşeau la iveală braţele musculoase tot goale. Printr-o gaură din mâneca tunicii se putea vedea un semn ciudat – era un tatuaj în roşu şi negru care înfăţişa un blazon ale cărui trăsături erau atât de întinse şi de şterse, încât abia se mai putea desluşi ceva din el. Părea că tatuajul şi-l făcuse cu mulţi, mulţi ani în urmă. Tânărul avea părul negru ca pana corbului dar dacă te uitai mai îndeaproape la el, puteai sa vezi că la rădăcini avea o culoare mai deschisă, iar pielea din creştet era alb-străvezie, cum o au de obicei blonzii. Pe chip purta întipărit un aer fără doar şi poate nordic. Fruntea neobişnuit de înaltă, ochii cenuşii luminoşi nu arătau a fi de sorginte indiană sau egipteană. Aşa se făcea că tânărul, îmbrăcat cum era în hainele acelea, lăsa o impresie stranie, întărită şi de stăpânirea de sine şi siguranţa cu care se mişca şi vorbea. Se deosebea întru totul de acele fiinţe fără astâmpăr şi vivace care erau ţiganii.
