AnnaE
#0

Capitolul I – Invitaţii misterioase.

          Dimineaţă însorită de primăvară. Camera e scăldată în lumină. Pe masa de scris totul e pregătit. Ce-i mai trebuie unui scriitor pentru a se apuca de lucru?

          Se aude clopoţelul de jos, de la poarta grădinii. A sosit poşta de dimineaţă.

          „Ce fericit eşti”, gândeam eu, lăsând deoparte tocul. „Soţia ta are grijă de toate, scumpa ta soţie, „Sufleţelul„ tău are grijă să nu-ţi lipsească nimic. Ea pune în ordine scrisorile, ilustratele şi tipăriturile, atunci când tu nu mai ai timp să faci toate astea şi ţi le aduce pe acelea care sunt, într-adevăr, importante pentru tine.”

          Aşa o alint eu, spunându-i „Sufleţel”. Numele acesta de alint mă duce cu gândul la poveştile din Munţii Saxonei1 şi văd cu ochii minţii „sătucul” şi „căsuţa” în care locuieşte „Sufleţel”, împreună cu mama ei. Personajul astfel alintat mi-a devenit din ce în ce mai drag, pe măsură ce scriam. Este lesne de înţeles că am ajuns să-mi alint soţia, spunându-i „Sufleţel”.

          Parterul casei este „domeniul” soţiei, în timp ce la etaj sunt camerele mele. La parter ea are grijă de toate, ca un adevărat înger păzitor care veghează asupra întregii case. Ea se ocupă de cititorii care vin să mă vadă şi răspunde tuturor acelora care-mi scriu şi cărora nu am timp să le răspund eu însumi la scrisori.

          Trebuie să ştiţi că ea îmi citeşte toate scrisorile care îmi sunt adresate şi are obiceiul de a le pune deoparte pe cele mai interesante. Aşa s-a întâmplat şi în ziua aceea. După ce am parcurs împreună toată corespondenţa, au fost puse deoparte o scrisoare sosită din America şi o revistă de antropologie sosită din Austria. Pe coperta revistei era un titlu haşurat cu creionul, astfel încât să iasă în evidenţă: „Dispariţia indienilor americani şi permanenta limitare a teritoriilor acestora, întreprinsă de către albi şi chinezi”. Pentru că aveam un pic de timp, am rugat-o pe „Sufleţel” să-mi citească articolul şi ea a dat curs rugăminţii mele. Autorul articolului cu pricina era un cunoscut profesor universitar. Articolul era scris cu multă căldură şi tot ceea ce spunea autorul despre rasa „roşie” era foarte adevărat şi interesant. Aş fi dorit să-i strâng mâna. Profesorul făcea, cu toate acestea, o greşeală pe care o făceau mulţi, deşi faptul în sine mi se părea ciudat. Pentru el, indienii din Statele Unite şi indienii care populează America de Nord, cât şi America de Sud erau unul şi acelaşi lucru. Pentru el, dispariţia datinilor şi obiceiurilor acestei rase era echivalentă cu dispariţia ei fizică.

          Şi în cadrul unei rase există diferenţe. Nordul nu poate fi sinonim cu Sudul. În fiecare regiune se dezvoltă populaţii şi culturi diferite. Oricum, nu se poate spune despre o rasă că ea a dispărut, chiar dacă, pentru o anumită perioadă de timp, reprezentanţii ei nu se pot manifesta.

          Dacă o rasă sau o populaţie poartă în sine puterea de a se trezi la viaţă, este suficient un singur glas pentru ca rasa sau poporul acela să reînvie şi să existe cu adevărat, alături de celelalte rase şi popoare ale lumii.

          În cele din urmă, trebuie să spun – şi asta este părerea mea – că fiecare rasă trebuie să aibă un respect deosebit pentru cel mai bun şi cel mai nobil dintre reprezentanţii săi.

          Scrisoarea din America fusese expediată de undeva, din „Vestul Sălbatic”, dar pe plicul scrisorii, încă nedesfăcut, nu se putea citi localitatea, deoarece ambele feţe erau acoperite de ştampile şi de denumiri ale diverselor oraşe. Numai adresa destinatarului se mai putea descifra şi aceasta deoarece era foarte concisă. Este cunoscut faptul că indienii sunt zgârciţi la vorbă. Această trăsătură de caracter era vizibilă şi în modul în care fusese scrisă adresa, compusă din numai trei cuvinte:

          May.

          Radebeul, Germania.

          Am deschis plicul şi am scos din el o bucată de hârtie care fusese tăiată cu un cuţit mare, probabil, cu un cuţit Bowie, pentru ca apoi să fie împăturită.

          Pe bucata de hârtie erau scrise câteva rânduri în limba engleză. Conţinutul acestora, pe care îl voi traduce pentru cititor, era aşternut cu creionul pe hârtie, de o mână nesigură, nedesprinsă cu scrisul.

          „Lui Old Shatterhand, Vii la Mount Winnetou2? Eu vin cu siguranţă. Se poate să vină şi bătrânul Avaht-Niah, cel care a împlinit o sută de ani. Vezi că ştiu să scriu? Că scriu în limba feţelor palide?

          Wagare-Tey, Căpetenia şoşonilor.”

     După ce am citit scrisoarea, împreună cu soţia mea, ne-am privit miraţi unul pe altul. Asta nu pentru faptul că primisem o scrisoare din Vestul Sălbatic, de la un indian. Lucrul acesta se întâmpla destul de des. Ne mira faptul că scrisoarea venea din partea căpeteniei şoşonilor, Wagare-Tey, al cărei nume s-ar traduce prin Cerbul galben, căpetenie care nu scrisese niciodată până atunci. Despre căpetenia şoşonilor am mai scris în romanul „Crăciun” (Weihnacht). Când l-am întâlnit, adică acum mai bine de treizeci de ani, Wagare-Tey era un tânăr lipsit de experienţă, dar foarte cinstit, care pentru Winnetou şi pentru mine fusese un prieten de nădejde. Tatăl său, Avaht-Niah, avea peste şaizeci de ani, era un om de o cinste exemplară şi se folosise de influenţa pe care o avea, numai spre binele nostru. Pentru că Avaht-Niah era în vârstă şi pentru că nu am mai auzit nimic despre el, am crezut că a murit. Din conţinutul scrisorii mi-am dat seama însă că bătrânul era în viaţă. Altfel, autorul scrisorii nu mi-ar fi dat de veste că bătrâna căpetenie vine la Mount Winnetou.

Attachments