AnnaE
#0

Cu toate ca, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ sa ma întorc devreme acasă, tocmai atunci ma întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi.

          Noaptea ma apuca în aşternut. Pierdusem răbojul timpului. As fi dormit înainte, dus, fara zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat sa iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai sa fiu lăsat în pace.

          Atipii iarăşi, dar pentru scurta vreme. Sărăcia de epistola se înfiinţă din nou, însoţită de cruda lumina a unei lămpi. Mişelul de postaş găsise de cuviinţă sa ma iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător.

          Urăsc scrisorile. Nu stiu sa fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericita. Am groaza de scrisori. Pe atunci le ardeam fara sa le deschid.

          Asta era soarta ce o aştepta şi pe noua sosita. Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. Ştiam pe de rost nesărata plachie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de luna; sfaturi sa purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane ca nu ma mai înduplecam sa purced odată. Si, în coada, nelipsita urare ca Dumnezeu sa ma aibă în sfânta sa paza.

          Amin! În halul însa în care ma găseam mi-ar fi fost peste putinţă sa pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu ma puteam mişca. Deşurubat de la încheieturi, cu şalele frânte, mi se părea ca ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburita miji frica sa nu ma fi lovit damblaua.

          Nu, dar în sfârşit ma răzbise. De o luna, pe tăcute şi nerăsuflate, cu nădejde şi temei, o dusesem într-o băutură, un crailâc, un joc. În anii din urma, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Ma apărasem prost si, scârbit de toate peste măsură, năzuisem sa aflu într-o viaţa de stricăciune uitarea.

          0 luasem numai cam repede şi ma vedeam în curând silit sa depun armele. Ma lăsau puterile. În acea seara, eram în aşa hal de sfârşeală ca n-aş fi crezut sa ma pot scula nici sa fi luat casa foc. Dar deodata ma pomenii cu mine în mijlocul odăii, în picioare, uitându-mă speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte ca eram poftit la masa de Pantazi.

          Ce noroc ca ma deşteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoştinţa scrisoarea părintească; fara ea scăpăm întâlnirea cu cel mai scump prieten.

          Ma îmbrăcai şi ieşii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Desi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziţi picurau, pe tulpine şi pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi groşi. Asta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceata erau mai toţi afumaţi. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă şi nu se mai scula.

          Întorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seara fiind tocmai în Covaci, luai o birja, lucru cuminte, deoarece la sosirea mea, ceilalţi mosafiri erau la a doua ţuică, iar oaspetele la a treia. Ma arătai mirat ca se înfiinţaseră cu toţii aşa devreme; Pantazi însa ma lamuri ca el venise de-a dreptul de-acasă, iar Pasadia cu Pirgu de-a dreptul şi ei de la „club”, vremea fiind prea urâta ca sa mai zăbovească la aperitive.

          Pantazi porunci încă un rând de ţuici. Dar voia buna ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Ma temui sa nu adorm iar. În sala unde grosolana petrecere negustoreasca pornise sa se înfierbânte – era într-o sâmbătă – masa noastră avea aerul unui ospăţ de înmormântare.

          Borşul cu smântâna şi ardei verde fu sorbit în tăcere. Niciunul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagra. As fi deschis eu vorba daca lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos şi trist, aproape funebru. În legănarea lui molateca, pâlpâia, nostalgica şi sumbra fara sfârşit, o patima aşa sfâşietoare ca însăşi placerea de a-l asculta era amestecata cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră sa îngaime amara destăinuire, sub vraja adânca a melodiei, întreaga sala amuţise. Tot mai învăluită, mai joasa, mai înceata, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecata de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierduta, o prea târzie şi zadarnica chemare.

          Pantazi îşi şterse ochii umezi.

          — Ah! Zise Pirgu lui Pasadia, făcându-şi privirea galeşă şi glasul dulceag, ah! Cu valsul asta tin sa te duc la lăcaşul cel din urma, cât mai curând; cred ca n-ai sa ma faci s-aştept mult încă aceasta sărbătoare a tinereţelor mele. Ce frumos are sa fie, ce frumos! şi eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi fierbinţi luându-mi, în cuvinte mişcătoare, rămas bun de la în veci neuitatul meu prieten.

          Pasadia nu zise nimic.

          — Da, urma Pirgu, lesinându-şi şi mai mult glasul şi privirea, are sa fie atât de frumos! Eu am să-ţi duc cavalariile pe perna. Si, la şapte ani, la parastasul cel mare, când au sa te dezgroape, rămăşag pun ca au sa te găsească tot dichisit, tot scortos, tot fercheş, fara un fir de par alb, murat în argint-viu şi în spirt ca un gogoşar în sare şi în oţet.

          Dar Pasadia nu-l asculta, se gândea aiurea. Scapă de data asta Pirgu şi mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l vad.

          Rămânând de tânăr singur în Bucureşti, de capul meu, ma ferisem sa intru-n cârd cu oricine, aşa ca din restrânsul cerc al cunoştinţelor mele, alese toate pe sprânceana, Gorica Pirgu n-ar fi făcut niciodată parte daca n-ar fi fost tovarăşul nedespărţit al lui Pasadia, de care aveam o evlavie nemărginită.

          Pasadia era un luceafăr. Un joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o buna parte din aceia ce sunt socotiţi ca faime ale tarii; la foarte putini însa dintr-înşii am văzut laolaltă şi aşa minunat cumpănite atâtea înalte însuşiri ca la acest nedreptăţit ce, de voie, din viaţa, se hărăzise singur uitării. şi nu stiu un al doilea care sa fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe duşmanii.

          Auzisem ca aceasta şi-o datora în parte înfăţişării. Ce frumos cap avea totuşi! Într-însul aţipea ceva neliniştitor, atâta patima înfrânata, atâta trufie apriga şi haina învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile fetei sale veştede, în cuta sastisita a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat şi surd, se desprindea cu amărăciune, o adânca sila.

Attachments