CRAII DE CURTEA-VECHE
SUB PECETEA TAINEI
Mi-a îngânat stăpâna: „Nu-n file-ngălbenits Slă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti. Amurgul rug de purpuri aprinde: de-1 priveşti, Se-nfiripă-n vâltoarea-i vedenii strălucite.
Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite, Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti, Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.
Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar, Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul.
Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi, Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul, în gemăt să tresalte străbunii adormiţi."
1 în mitologia greacă, muza poeziei epice şi a istoriei; numele său, în greceşte, înseamnă: „a glorifica".
LAUDA CUCERITORULUI
„Rois barbarei, Sombres chasseurs d' aurochs."* H, Taine»
O! tu, care-ai mânat barbare gloate Ca să sfărâmi împărăţii bătrâne Şi-ai câştigat iznenumărate]
Tu, ce-n trufia inimii păgâne Ai pângărit râzând altare sfinte Şi-ai ars cetăţi, ai fost măreţ, stăpâne, Când jefuind regeştile morminte Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa, Şi oaselor bogatele veşminte)
O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna De năvăliri, de-ai zguduit pământul, Dacă-al tău nume îl săpase runa
Cea tainică pentr-a-ţi slăvi avântuî, L-a şters neîmpăcată-apoi uitarea, Precum ţi-a spulberat cenuşa vântul.
Povestea ta pierdută e-n viitoarea, De ani supuşi ce vreme-a spulberat, Dar umbra ta le mohorăşte zarea, Că-nalt răsări, cumplit, neîndurat, Cuprins de flăcări pe căzânde turle, Cu pieptul gol luptând însângerat, vânători < *m. r
Beat de măcel. Asurzitoare surle Cu spijele se întreceau turbate, Şi-ades făceai îngrozitor să urle
De buciumări pădurile carpate, Vânând călare zimbrul şi vierul Şi săgetând jivine-înspăimântate.
În sumbri nori ce trec încomând cerul în zori, goniţi de aspra vijelie, Le mai zăresc cum fug mugind de flerul
Ucigător.
— Zburau cu veselie Deasupra-ţi corbii, şi de-atâta sânge Răsar şi astăzi roşii flori din glie.
Dar, îndelung nu ţi-a fost dat a-nfrânge Pe-aceea ce pândise rânjitoare, La sânu-i rece să te poată strânge, Şi ai pierit, trădat într-o stjâmtoare. Amar te-a plâns, pletoasa seminţie Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare, Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ţl avuţie, Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite, Ce desfătau posaca ta beţie.
Sunt seri, spre toainnăj adâncl şi strălucita Ce, luminându-mî negura-amintirii, Trezesc în mine suflete-adormite
De mult, încât cad pradă amăgirii Când cerul pârguit la zări cuprinde Purpura toată, şi toţi trandafirii.
Şi-n sânge scaldă para ce-1 aprinde
De vii văpăi – privind atunci amurgul.
Un dor păgân sălbatic mă încinde, —
Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul. 1912
PROHODUL RĂZBOINICULUI
Din goană-1 săgetară trădat într-o strâmtoaro Şi-n adâncimi de codri, sub ceru-nnegurat. Crunţi vânători de zimbri urlând i-au înălţat O schelă uriaşă de prăzi şi de odoare.
Şi trupuri răstignite, şi tigve rânjitoare, Şi prunci zdrobiţi, şi roabe cu sânul spintecat Se zbat în gheara morţii pe rugu-nsângerat, Ce-n vârfu-i poartă leşul înţepenit călare.
În purpura înfiptă pe zalele-aurite
Cuceritorul pare, urdiilor cernite, Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori.
Şi, ne-mpăcaţi în juru-i, cu suliţele-ntinse I-arată către zare pletoşii luptători Cum ard îngenunchiate cetăţile învinse;
NOAPTE ROŞIE
Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi El fuge-nvins şi bezna pădurilor l-înghite) Nu simte, cum în valuri, din rănile cumplite, îi curge mândrul sânge pe platoşă şiroi.
Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi, Şi când îşi aminteşte cum, de pagini răpite, Plăpândele domniţe în lanţuri zac robite, Şi cum tăiaţi pieiră coconii amândoi, Pe-un mal de râpă calul şi-opreşte deodată, Priveşte plin de turbă spre zarea-nflăcărată, Şi alba barbă-şi smulge şi blestemă hain, Şi-ameninţând văzduhul, cu pala-n mâna dreaptă, Se-ntoarce Voievodul mânat de-un aprig chin în valea unde lupta şi moartea îl aşteaptă.
CĂLUGĂRIŢA în sfânta mănăstire de-ai mei părinţi zidită, Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat, Acoperit de zdrenţe, de ani împovărat, îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită, A ţării mândră Doamnă – dar lumea m-a uitat – Şi-adesea amintindu-mi de visul spulberat Crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.
n
Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvcdul De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul Purces-a să înfrunte păgânele urdii;
Din şea îl prăbuşiră hangerele haine —
De-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
Şi eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.
BOIERUL
„T&iat-ait de Rusaliipre jupan., Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire Boierul. Mult bătrân e: dinţi nu mai are-n gură, Posteşte, se grijeşte, bârfeşte şi strâmb jură, Stă cuvios în strană şi zice din psaltire.
E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire, Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură4 Cu dreapta se închină, cu stingă smulge, fură, Despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire.
De neam e Basarabă, şi rudă cu Voievodul, De bogăţii e putred şi-1 blastămă norodul. Dar, la Stambul, îl sapă Cjslar-Aga harapul.
Şi tocmai de Rusalii, când plin de veselie Aşteaptă să-i sosească fermanul de domnie îl prind cu pâri ascunse şi-armaşu-i taie capul.
ASPRA nu o-mblânzeşte, nimic nu o-nccvcaie, Ani are peste sută şi multe-a pătimit: Tot neamu-i, soţul, fiii, de sabie-au pierit, Dar n-a putut cţurerea s-o frângă, nici s-o-nmoaie.
Şi fără preget luptă, împila şi jupoaie] Ea taie-n carne vie şi sufletu-i cernit Cu toată răzbunarea e tot nemulţumit – Aşa cumplit o arde năprasnica văpaie
A urii. Iar când noaptea 1-a candelii lumină Băirâna ce veghează, stingheră şi haină, Trecutul răscoleşte, din cehi îi dau scântei.
Nu plânge, dar veninul o-năbuşe, greu geme.
Afară urlă vântul şi peste capul ei
Pogoară stoluri negre – de groaznice blesteme.
ÎNŢELEPTUL
„Bea voios şi ospăta.,'
El de măriri deşerte, de faimă, nu viseazăj Domnia n-o râ'vneşte, de curte stă străin. Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin, Pe toţi îi miruieşte, cunună, creştinează.
Dar armele iubeşte şi caii, des vânează, Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin, Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin. El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.
Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept, Şi când 1-au dus în raclă cu mâinile pe piept, L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndureratăf
Şi dacă cronicarii uitării-1 hărăzesc, în cântece-amintirea-i e de popor păstrată, Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc, CRONICARUL
Cu uşa zăvorită, în dosnica chilie în care raza zilei se cerne tainic, lin, Departe de orice zgomot, ferit de cehi străin, Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie.
An după an înşiră, domnie cu domnie. Rănit de soartă însă, de părtinire plin, El pana-nverşunafă îşi moaie în venin, Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie
Acel veac de restrişte cu sângerânde zări. Iar pe asupritorii batjocoritei ţări, Amarnic îi huleşte în măiestrite rânduri
Şi-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când
Răsare printre umbre domniţa cu chip blând.
Mişcat închide cartea şi cade trist pe gânduri.
DOMNIŢĂ
Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene Ispita pătimaşă şi doru-nveninat. E-înaltă,.cu plsr galben, cu mersul legănat, în grelele-i veşi. inte păşind măreţ şi-alene.
Mişcările-i sunt line, molatece, viclene, Şi'dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat, Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.
Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir, în mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie
Ea poartă pe subţirea năframă nerămzie, Ca un potir de sânge, un roşu trandafir – Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe, Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.
LA ARGEŞ
Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,. Un corb bătrân şi-ntinde puternic negrul zbor, Şi-n liniştea adâncă, din când în când, uşor, Din ulmi cad frunze moarte rotind în ciipe line.
Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine JJommţa să privească, din-naltul foişor. <-um soarele-asfinţeşte, împurpurând' de dor, Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline, Când se oglindă-n ape murindele văpăi, Şi blând văzduhul cerne cenuşă peste văi —
De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?
— Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit De taină-îmbălsămată şi florile uitării îi troienesc posace mormântul părăsit.
TRÂNTORUL în trândavă-aromeală stă tolănit greceşte Urmaşul lor. Urât e, bondoc, saşiu, peltic. El antereu alb poartă, metanii şi işlic. în puf, în blăni şi-n şaluri se-ngraşă şi dospeşte.
Şi gura-î strâmbă numai măscări bolboroseşte. E putred, deşi tânăr: sărmanu-a fost de mic Crescut pe mâini străine. El joacă din buric, înjură, se răzgâie şi râde-apoi prosteşte.
Îl leagănă maneaua, e veşnic beat de vutcă, Să-ncalece i-e frică, pe braţe-1 duc la butcă] Dar, el, ce os de Domn e şi viţă de-împărat, Ades, făr' să-şi dea seama, îşi mângâie hangerul, Şi când în faţa morţii odată s-a aflat, în trântorul becisnic s-a deşteptat boierul.
CURŢILE VECHI pe veacuri, părăsite pe-ascunsele coline, Zac curţi pustii. Acclo, tăcerea stă'pâneşte Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşto Surpată zidărie şi frântele tulpine;
Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine, Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte, Cu iedera cea neagră ce-n st răşini împleteşte O lucie cunună uitatelor ruine.
'Adânc ca de o vrajă par ele adormite.
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite}
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă, Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene, Zâmbesc către domniţe boieri cu lungă barbă, Purtând pe naltă cucă surguci cu mândre pene.
GRĂDINILE AMĂGIRII
Grădinile-Amăgirii te-aşteaptă-acolo undo Apusa tinereţe s-a ofilit de dor. Şi vapa ce-aţipeşte, în luciu-i rânjitor, Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde.
Şi când ursu2ă luna în tulburi nori s-ascunde Şi mut, văzduhul veşted tresăltă-n lung fior. Va răsări iar umbra cu chip înşelător wu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.
Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri, Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură.
Şi singur iar vei plânge în searbedele zori, Amara soartă care te-a prigonit cu ură, încununându-ţi fruntea cu mohorâte flori.
ÎNTOARCEREA ÎNVINSULUI
Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit, Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit, Spre casa părăsită în văile uitării, Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit, La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit, Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării
Zadarnice. Respinge deşartă-i mângâiere Şi oricât de adâncă ar fi a ta dufere, Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător, Nu te opri, nu plânge, şi dacă-ţi stau morminte în drum, treci peste ele, înăbuşe-al tău dor, Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.
MĂRTURISIRE
Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jalf Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi, Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale, Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină, Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc. Strajă î singurătăţii trist veghează pe colină, Şi în juru-i scara, tainic, liliecii fâllâiesc.
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge, Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt, E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge, E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.
DREGĂTORUL
Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită, Trăieşte chiar pe pânza ce-1 poartă-ntruchipat. Iar grijile şi truda adânc. îi au brăzdat De cute faţa stinsă, firavă, ofilită.
Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită El multe uneltit-a şi câte-a şi-ndurat, Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit şi tămâiat. Să ţie ţara-ntreagă sub gheara-i răstignită.
De jale şi de groază cumplit semănător, Atotputernicia-i de mare dregător, încununat de faimă fu fără ţărmurire, Aşa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire Se-oglindă peste veacuri în zâmbetu-i amar?
DORMI.
„ Urare binevoitoare Coconitei răposate."
Dormi dulce somn netulburat în flori şi în dantele. Dormi că ţi-au pălit mâinile în grelele inele.
Dormi rece somn ne-nfiorat De gânduri nici de vise, Dormi că ţi-au rănit pleoapele Făcliile aprinse.
Dormi veşnic somn îmbălsămat în beznă şi-n uitare, Dormi că ţi-a muşcat buzele A Morţii sărutare.
SIHASTRUL ŞI UMBRA
„Şişte gradus, temerarii."^ Minunea Sfântului Grigore Papa
De furia furtunii au nu te temi străine
Cu searbăd chip, ce singur, prin ceaţă, treci gcmâiK
De te vei pierde-n codri amar va fi de tine, Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând?
Ascultă vântul rece în apriga-i mânie
Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufaşi.
Stă gata să pornească năprasnica urgie
Cerească, şi mai pregeţi? – opreşte ai tăi paşi!
„Opreşte-ţi paşii, ttesXbuihtJe." (lat.).
Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă ţipă, La cuibu-i se întoarce în turnul părăsit Să-şi oploşească puii şi, tremurând, în pripă. Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit. Hai, dar, în sihăstria din vechile ruine De te adăposteşte şi tu, rămâi la mine.
_ Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător, De buna ta primire sortit sunt să n-am parte, Pleca-voi înainte, în noapte, sunt dator Să merg fără-ncetare şi fără ţel, departe, Şi nu ştii de odihnă ce sete mi-e, ce dor.
— Rămâi, şi locuinţa-mi tu ia-o drept a ta, Ca şi cum tu stăpânul ai fi, iar eu străinul, Găsi-vom înăuntru cu ce ne ospăta, Vom împărţi frăţeşte azima, mierea, vinul. Apoi la vatra caldă, pândi-vom blânda clipă, Când Somnul, fiu al Trudei, trecând şi pe la noi, Ne va atinge geana, cu molcoma-i aripă, Şi-nfioraţi de vise, dormi-vom amândoi, învreme ce afară, în bezna fulgerată Va chinui pădurea furtuna-nverşunaiă.
— Nu, suspinând, îmi zise ciudatul călător Prin negură-nainte, porni-voi. sunt datori
Mişcat de graiu-i dulce, sunând abia, sfios Eu îl privii mai bine. O nobilă tristeţe Adânc întipărită pe chipu-i, mult duios, îi adumbrea de farmec semeaţă frumuseţe. Privirea sa cea neagră, în taina-i oglindită. Purta sfâşietoare o jale nesfârşită.
Urmai a-i spune totuşi: Nu stăruiesc, străine, Dar nu jpot nici pricepe de ce oare-nfruntând Primejdia furtunii sălbatice, haine, Tu fără ţel în noapte mergi singur lăcrămând, Ce poate să te-ndernne, ce poate să te-mbie A rătăci prin beznă sub crunta vijelie?
— Vai, îmi răspunse dânsul, aşa sunt csândit A-mi ispăşi păcatul, altmintreli nu pot face, Mă leagă pe vecie un vechi blestem cumplit. Odihnă să nu aflu, nici linişte, nici pace, în mantă mohorâtă de tainic călător Prin oarba-ntunecime umblând rătăcitor. Nu sunt om viu, ci umbră, aievea-ntruchipată în boiul ce pe lume avut-am altădată, Când paloşul şi cuca domnească am purtat | Dar patima mă-mpinse la grea nelegiuire.
qnnnilHIU"* « « f 8 t
De-atunci trecut-au veacuri şi tot n-am fost iertat.
Eu ziua dorm, în raclă, în arsa mănăstire, Sub lespedea pe care-mi stă numele săpat, Şi mă deştept cu groază ca iar să plec plângând
Când lin s-aşterne noaptea din slavă pogorând.
SINGURĂTATEA
„Charme divin de mes loisirs, „Solitude, que tu m'es cherc"1
Casanova de Seingalt2
E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată, Că-n parc sub teii-n floare ce gem înăbuşit Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,|, Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată ||
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit. J J
1„Fannec divin al clipelor mele de răgaz, J Singurătate, cât de dragă-mi eşti" (ir.).
2Giovanni Giacomo, Casanova de Seingalt (1725 – 1798), faimos aventurier şi literat italian. A exercitat pe rând profesiile de predicator, diplomat, militar, bibliotecar (la castelul contelui Waldste'in, Ia Dux, localitate în nord-vestul Boemiei), publicist etc. Este autorul unor sonete şi al celebrelor Memorii ale lui Jacques Casawx* de Seingalt, publicate postum.
Melancolia face în pieptu-mi să tresalte Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte Veclâi suflete apuse, mult mândre, mult înalte. Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.
Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte La murmurul ei sumbru plutind în depărtări. Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte într-un noian albastru de mistice visări.
Din crudele cătuşe, ce încă mă mai. leagă De omeneasca fire, treptat mă dezrobesc, înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă, Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc, Se-nvoajtă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus, în prada-nfrigurării ce aprig mă frământă Renasc cel de-altădată, acel ce nu-1 încântă Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.
Căci dacă, dus pe gânduri, m-aşez lângă fântâna Privind cum apa doarme pe netedul nisip, Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână în fluida oglindă, alături de-al meu chip, în străveziu zăbranic aievea se iveşte
O tainică-arătare. Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
De mult cunosc ispita acestei năluciri.
Întotdeauna clânsa mă mustră cu blândeţe:
— De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti; Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.
A-ţi înfrânq, încearcă sălbatica pornire, Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, râu şovăi! Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire, Prin ele doar s-atinge fugara fericire, Urmează-le deci legea şi nu te vei căi.
— Taci, îi răspund, mai scumpă îmi ea inea durere, Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic, Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere, Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere, Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!
Iubirea e robie J trădarea, umilinţă; Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui? Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă. Chiar clipa cea din urmă o voi dispreţul.
Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea De veci şi voi primi-o netulburat şi mut – Spre a putea respinge şj-atunci înduioşarea Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.
Că margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie. Afară de trufie nimic îi-avut-am sfânt, Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie, J Şi sub călăuzirea-i păşesc cu "bărbăţie Pe atât*de aspra cale a negrului mormânt.,.
r amăgiri deşarte şi seci seninătatea n tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar. piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea De_a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea. Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.
pin ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare Pe nesimţite piere din undele-argintii, Când spelb şi searbăd cerul iar stngeră Ia zare Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.
SFÂRŞIT