CUPRINS:
În lumile misterului şi ale tainei – studiu introductiv de Valeriu Râpeanu. 5
Date biobibliografice. 29
CRAI DE CURTEA-VECHE. 33 întâmpinarea Crailor. 35
Cele trei hagialâcuri. 48
Spovedanii. 67
Asfinţitul Crailor. 91
SUB PECETEA TAINEI. 119
De când am apucat a ne prelungi şederile afară din Bucureşti, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Sita Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor*, veche cunoştinţă moştenită, conu Rache cum i se zicea în deobşte.
L-am găsit la „Carul cu bere”, în partea din stânga a localului, singur la o masă, în fund. Sta cu ochii aproape închişi; pentru cine n-ar fi ştiut că la dânsul ăsta era semnul că atunci cugeta adânc, ar fi crezut că aţipise. înaintea lui se trezea, neîncepută, o halbă, alături de o carte proaspătă cu filele netă-iete: cel din urmă roman detectiv franţuzesc.
Îi cerui, de cum luai loc lângă dânsul, aşa cum mă poftise, părerea asupra scrierilor de acest soiu, azi atât de răspândite. îl ştiam hârşit în meserie; îmbătrânise în slujba poliţiei, fiind fost mâna dreaptă a câtorva din marii prefecţi de odinioară, de fandoselile şi de ifosele cărora se molipsise oarecum. Deschise un ochiu ca să-mi spuie: „nu le leg”. Şi, după un răstimp, desfă-când pleoapele şi celuilalt: „Ie împrumut chiar”.
Însemna din parte-i, pentru o tipăritură, cea mai grea ocară şi osândă. Lega, mai scump sau mai eftin, după cum îi preţuia cuprinsul, orice carte cumpăra şi nu o împrumuta nimănui, pentru nimic. Strânsese astfel, cam vreo două mii. în tovărăşia lor şi a samovarului, îşi petrecea, în sihăstria lui, la gura sobei, nopţile de iarnă.
Trecurăm la altele, vorbirăm de greutăţile vieţii, de „criză”, lucruri pe cari conu Rache le ştia doar din auzite. Bogat dela naştere, fusese totdeauna mai presus de nevoi; deopotrivă înstărită soţia lui, avut prin sine şi mai avut prin căsătorie unicul lor fiu, inginerul petrolist, iar pe nepoţică, singură de asemeni la părinţi, o mai aşteptau şi alte moşteniri. De altmintreli, cu toate că în timpul din urmă, conu Rache suferise pagube simţitoare, rămânând cu mulţi bani încurcaţi sau necăpătuiţi, nu se plânse.
Era altceva care îl costa. Dintre vechile legături de breaslă, de sindrofie, de petrecere, bărbaţi şi femeii cele ce mai supra-vieţuiseră se daserâ aproape toate la fund, doborâte cari de beteşuguri cari de ruină. Singură Masinca Drângeanu, rămăsese tânără, frumoasă, chiabură; deşi cam de aceeaşi vârstă cu dânsul, ar fi putut trece drept fiica lui. Prânzise în ajun la dânsa, se înfruptase din toate noutăţile, răscoliseră împreună prin atât de bogata tolbă de amintiri.
Cunoşteam slăbiciunea ce de-o jumătate de veac conu Rache avea de divina ţaţă. Aducea, chiar când nu prea venea, vorba despre dânsa şi nu mai înceta cu laudele şi cu admirarea, la care ştia că mă întovărăşeam în totul. Pornise dar să-mi spue, fără să mă mai întrebe dacă n-o ştiam şi eu, cum şi era, isprava cea din urmă a ei, însurătoarea lui Vaier Mamunciu, când deodată se întrerupse, apucându-mă de braţ.
— Vezi”, îmi zise, cu oarecare taină, „femeia care a intrat acum, cu un pachet, şi vine spre noi?”.
Femeia se oprise la a doua masă dela a noastră, şi se aşezase, după ce răspunsese la ploconeala lui conu Rache.
— O vezi”, îmi mai şopti el, în vreme ce chelnerul luând dela dânsa comanda, o ascundea de noi: „să te uiţi la ea bine”.
Timp de pesteun sfert de ceas, nu făcui altceva; nu cred să mai fi privit vreodată cu atâta stăruinţă şi mai cercetător o femeie, ceeace-mi fu cu putinţă fără să mă sfiesc, dânsa fiind ocupată numai de ceea ce avea în pahar şi pe taler. Dar cu cât o priveam mai mult, vedeam la ea mai puţin. între două vârste, nici bătrână nici tânără, nici frumoasă nici urâtă, nici înaltă nicit scundă, nici grasă nici slabă, la trăsuri potrivită şi fără vreun semn anume, nu chiar la modă şi nu demodată, nu avea nimic, dar nimic deosebit. Aşi fi urmat să o privesc totuşi dacă femeia ar fi zăbovit, îndată însă ce îşi isprăvi ultima bucată de crenvirşt şi sorbi fundul halbei plăti, îşi luă pachetul şi plecă înclinând spre noi uşor, fără a zâmbi, capul.
— Ei, ai văzut-o?” mă întrebă conu Rache care până atunci nu mai rostise nici un cuvânt. „Asta e văduva lui Gogu Nicolau”.
Gogu Nicolau? Scotocii prin toate fundurile de sertare ale ţinerii mele de minte, fără a găsi nimic legat de acest nume. Cu atât mai puţin făcea el să se înfiripe cât de aburit măcar, de şters, vreun chip. Gogu Nicolau.
— Cât a stat dânsa, alături, parcă l-am văzut, în carne şi oase, şi pe el – la masa aia chiar se aşezau când veneau împreună – da, parcă l-am văzut aşa cum era: îndesat şi mărunt, cu gâtul scurt şi capul rotund lăsat pe ceafă, la faţă plin, cu nas şi ochi mici, cu mustăcioara cânepie, tunsă”.
„Câţiva ani, cucoana Lina, aşa o chiamă pe văduvă, a purtat o broşa cu fotografia lui, dar nu pe smalţ; de hârtie, cu sticlă deasupra. Din ce în ce chipul a ieşit, până nu s-a mai deosebit de loc. Aşa s-a întâmplat şi cu amintirea lui. Afară de nevastă-sa şi de mine, poate nu mai e nimeni care să i-o păstreze”.
„Gogu Nicolau era şef de birou, la finanţe, la contabilitate, împlinise în 98 treizeci-şi-nouă de ani şi era însurat, fără copii, cu femeia ce fu adineaori aici; mai tânără decât el cu vreo zece. Deşi nepotriviţi la fire: ea liniştită, tăcută, rece, el desghe-ţat, vorbăreţ, prietenos, sau poate tocmai de aceea, se înţelegeau şi trăiau bine împreună. Aveau şi cu ce: el, în afară de leafă, cotoare de treizeci de mii de lei, ea o pereche de case în Sfinţii-Apostoli, case gemene, sistem vagon, una în faţa celeilalte, amândouă cu totul la fel, în afară de un singur lucru: curtea celei din stânga, pe care o locuiau proprietarii îmbuca fundul celei din dreapta, închiriată unui becher bătrân pe o mie-două-sute de lei. Poate ce-l făcuse pe Gogu Nicolau să se însoare cu Elena Zaharescu, fuseseră acele case, la cari cred că, în felul pisicesc, ţinea mai mult decât la stăpâna lor, le da tot soiul de îngrijiri, nu se ducea nici nu se întorcea fără să se oprească să le mai arunce o privire. în afară de ceasurile de slujbă – era un harnic şi priceput slujbaş – nu se mişca de acasă, unde găsea totdeauna ceva de meremetisit, de văpsit, de şters, de lustruit. Duminica şi sărbătorile venea la bererie cu nevastă-sa, căreia îi plăceau crenvirştii şi berea, iar seara nu ieşea, se culca devreme; vara numai, când mânca în grădiniţa ce-şi făcuse în fundul de curte rupt dela chiriaş, îi plăcea să întârzie cu ţigara şi cu un păhărel de poşircă, la lumina chioară a unui felinar de masă, în mirosul coteţelor şi privaţilor dela vecini. Şi tot vara, potrivindu-se obşteştei dobitocii bucureştene de a se lipsi fiecare de rostul şi binele de acasă pentru a merge să se strâmtoreze, să mucegăiască ori să degere pe scump la vreo sălbăticie de munte sau de băi, Gogu Nicolau mergea să-şi petreacă luna de odihnă la Buşteni”.
