l. Povesteşte autorul. Cercul verde dureros al arborilor, într-o rază galbenă a soarelui, doi jderi care şerpuiau unul în urma celuilalt, împietriră brusc. Până şi firele de iarbă dimprejurul lor deveniră ghimpi. Pe meterezul de stâncă de sub Hornul Diavolului buha cea bătrână – 340 de ani, după unii – numită de către localnici Madame Clementa, care oricum îşi petre-cea trei pătrimi din viaţă într-o metafizică încremenire meditativă, încreme-ni dublu, dacă mă pot exprima astfel, şi cred că pot, aţintindu-şi ochiul în care se vălătucea o parte din fumul de păcură al infernului, către centrul luminişului toropit de căldură unde apăruse pe neaşteptate o făptură aproa-pe diabolică.
Apăruse un lup înalt, slab, de o supleţe pur lupească, aş zice, de n-ar fi fost combinată şi cu supleţea vechii rase a dogilor germani, în fine un lup a cărui labă dreaptă din faţă era puţin mai scurtă şi întrucâtva strâmbă – dacă nu e prea dură exprimarea – urmare a unei răniri de acum vreo doi ani când bolta unei peşteri se prăbuşise peste el.
Acesta este Lupul Şchiop.
Cu voia dumneavoastră, dumnealui va ocupa un anumit rol în nara-ţiunea ce urmează. Şi chiar fără voia dumneavoastră, fiindcă, ce să fac, în postura aceasta privilegiată de autor, eu conduc dansul. În paranteză fie zis, cu adevărat privilegiată? Dacă da, ia amice acest condei şi narează mai departe ce vreau să zic eu aici despre Lupul Şchiop şi toate celelalte. Poate că nu este ceva esenţial; dar dacă este? Rişti un asemenea pariu?
Deodată răsunară aproape simultan două împuşcături.
Dacă aş fi un tip pedant, iar uneori îmi place să fiu, aş risca să afirm că se trăsese dintr-o armă de fabricaţie austriacă, model Makenzie. Şi tatăl meu a avut o asemenea jucărie cu două ţevi care, prevăzută cu alice grele, era în stare să doboare şi un lup, cât ai clipi. Pe Lupul Şchiop însă nu l-a doborât.
La fel de brusc, de inexplicabil, de diabolic, precum se ivise, Lupul Şchiop deveni invizibil.
Sus în cuibul ei de piatră, sub Horn, Madame Clementa tresări răvăşindu-şi penajul. Zeci de păsări, ereţi de stâncă, rândunele, ciori ordinare, şi chiar un şoim îndepărtat şi singuratic, îşi arcuiră aripile, executând viraje scurte. Chestie de instinct. Majoritatea păsărilor se topiseră ca şi cum ar fi intrat în stâncă. Şoimul prinse înălţime. Jderii dispărură din luminiş. Arborii oftară. Doi oameni pătrunseră în poiană legănându-şi armele de vânătoare ce încă mai fumegau. Nu cred că vor juca vreun anume rol mai de soi, însă iată-i că intră pe neaşteptate în povestirea mea, şi nu pot să-i ignor. Pur şi simplu nu pot.
Cel mai vârstnic, mărunţel, sfrijit, cu craniul cât pumnul, probabil foarte bătrân, maestrul de vânătoare Gavrilă Surducan, onorat cu acest titlu de Regele Carol al doilea în persoană, se aplecă de-i trosni mijlocul, cău-tând în iarbă ceva anume, niscaiva sânge spre-o pildă, ca să fie, acolo, un semn că măcar atinseseră fiara. Negăsind nici o urmă, îşi răsuci încetişor o ţigară culegând cu mâinile subţiri firele de tutun din tabachera ruginită şi străveche şi declară senin:
— Eu am zis. Nu e lup. Nu e fiinţă. E duh…
Pe faţa lui zbârcită, minusculă ca un trofeu al vânătorilor de capete din Noua Zeelandă, nici psihiatrul Gustave Bloch, la modă pe atunci, n-ar fi citit măcar o urmă de sentiment, de teamă superstiţioasă să zicem.
În schimb celălalt individ, înalt, slab, cu ochelari, cu faţa doar puţin mai inteligentă decât botul unui şoşon, domnul Cicerone Surducan student în filosofie şi, fireşte, feciorul unic al maestrului de vânătoare, se apucă să protesteze cu glas dogit şi doct, cum că aşa ceva nu există, adică nu există duhuri, şi depuse jurământ pe pura raţiune aristotelică şi baconiană că nu va cunoaşte pace până ce nu-i vine de hac fiarei, fie cu arma, fie cu otrava, fie cu şiretlicul.
Bătrânul Gavrilă Surducan nu se obosi să-l asculte, pentru el pura raţiune era pură deşertăciune, păşi alene, puţin clătinându-se, către peretele de stâncă pe care lumina verii trezea bogate străluciri şi irizări, ridică ochii, o mişcare foarte înceată, aproape nesfârşită, şi făcu un semn straniu către Madame Clementa, ca un fel de înţelegere, sau de salut, între bătrâni, între foarte bătrâni (sau între nemuritori?), iar apoi, fără să adreseze o vorbă către nătângul său fecior filosof, alese cărarea întortocheată ce ducea spre cabana BLANCA.
Prieteni cetitori, şi mai ales prietene cetitoare, vreau să vă previn, pentru ca să nu fiţi cumva decepţionaţi şi să nu avem pe urmă vorbe, că aceasta este o poveste în mare parte adevărată pe care, cu fantezia noastră modestă, am mai ajustat-o pe ici pe colo, însă nu chiar în punctele esenţale.
M-da!
Buha Madame Clementa nu e o născocire, ea trăieşte şi acum căci e nemuritoare. Lupul Şchiop a existat şi el, l-a împuşcat unul din cei mai ticăloşi oameni de pe pământ, dansatorul Chocolat, pe numele său veritabil Sigmund Oberg, cunoscut şi sub alte nume, precum Sony, sau Ion Coţoban.
Cicerone Surducan se află de asemenea în viaţă, proştii mor, se zice, greu, şi e la fel de tâmpit ca şi în tinereţă.
N-ar fi bine să divulg, însă doi oameni pe care destinul i-a pus faţă-n faţă ca inamici, deşi în mod normal ei ar fi trebuit să ajungă mari prieteni, şi anume Paul Delun şi maiorul detectiv Maximilian Clemir, au existat în realitate, primul trăieşte încă; din amintirile lui am încropit multe din paginile care urmează.
Ah da, uitasem să precizez că, în esenţă, acesta este un roman de aventuri, sub-specia roman poliţist, fiindcă există şi un cadavru, dacă nu chiar mai multe – dar în NE-esenţă, ce este?
În Ne-esenţă, ar putea fi cartea unui autor care a împlinit de curând patruzeci şi trei de ani şi faptul, departe de a-l încânta, i-a dat o nelinişte în plus – ca şi cum n-ar fi avut destule până acum!
