Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-roman pe piept şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii: baga unul în gura şi iI molfăia, milriind, cu gingiile.
Apoi am luat-o pe piept: se uita tinta m carte, atenta, de parca ştia sa citească şi atunci m-am gândit: „Ioana, ma laud tuturor ca eşti cel mai bun produs al meu, ca eşti mai presus de literatura dar aşa te scot din literatura adică din viaţa mea.
Ioana, ca sa fii în literatura şi în afara ei ma gândesc sa scriu un poem despre tine.”
La Bogdan cu M. D. G. Bogdan s-a dus sa se rada, eu şi M. D. G. rămânând sa ne conversam. Dar tac cu încăpăţânare.
Ma uit pe un album Dali. E penibil, caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce sa ne spunem?
În fine (ah, şi la pick-up o selecţie „Wings”) palavragim despre copii.
Ma trezesc ca ii spun „Ştii, e foarte mişto sa creşti un copil, dar sa vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea pentru copilul tau e o tema inutilizabila în literatura
(evit cit pot cuvântul „poezie”) fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic. Asta-i partea proasta.„ „E, şi tu acum, chiar asa, totul de vânzare.„ „Dar sigur ca totul de vânzare daca eşti profesionist” – şi am tăcut brusc fiindcă nu credeam asta şi nu stiu de ce am spus-o.
Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu.
Ioana şi Cri: doua fetiţe, doua surori.
Fetele mele. Ma pomenesc ca li spun „Cri” Ioanei şi invers. Cri mai păstrează panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietura, în Maternitate şi care purtau acelaşi număr cu creion chimic.
Când Cri o sa aibă 36 de ani, Ioana va avea 16 eu 47 – cine, cine vom fi atunci?
Fetele-s dincolo.
Cri ii face baie-n cada de plastic roz iar Simona se holbează ca la alta minune. Puiul de om ca o maimuţică mirata bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan stam în bucătărie cu păhăruţele de Havana Club.
— Sunt foarte fericit, ii spun şi simt adrenalina sau ce o fi invadindu-mi fata şi făcându-mă sa lăcrimez. (Îmi dau seama ca sunt sentimentaloid, dar stimulat putin de romul cubanez, ma simt chiar foarte fericit.)
Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.
— Da, mai Mircione, tocmai ma gândeam cum îţi citeam jurnalul, ce chestie – doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate scriai „Relaţii cu L. (sa zicem). Poate iese ceva de aici”. şi uite acum ai nevasta, copil.
Bogdan, ma gândesc eu, ar fi un tata excelent (poate cam pisălog).
Mai palavragim ceva şi ne cheama fetele sa vedem pisoiul înfofolit în prosop zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani) trecem în sufragerie şi ne conversam şi ne tratam ca oamenii mari.
La aproape cinci luni gâgâlicea nu-i deloc convenţională
(scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii) are deja soldulete de gagica şi ochi oblici, niţel lenevoşi nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.
Atunci când urla de foame face pandalii şi istericale de-ţi vine s-o strângi de git, dar e drăguţă de obicei şi ne lasă nopţile sa dormim.
Creierul ei de aproximativ 500 de grame va creste rapid, cel mai rapid dintre toate organele ca o pasare într-o colivie de cartilagii.
Daca ar creste continuu şi după adolescenta Ioana ar deveni nemuritoare.
Stiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joaca dincolo cu minutele) ca aşa va fi, ca ea nu va muri niciodată.
Cu M. M., la „Cartea romaneascaa. Apoi în maşina lui explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia „Ştii, Cugno asta. Eu i-am dat textele tale. Dar nu i-au ieşit.”
Si alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi- „Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?” Iar din capul meu ieşind un balonaş cu traznete, capete de mort şi sticluţe de otrava.
Când i-am spus ca mai degrabă eu am păcălit-o a schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: ca e bine că-mi iubesc nevasta dar pentru scris nu prea-i bine ca am nevoie din când m când de o fuga, uite, el are şansa pendularii asteia.
Fiecare cu şansă lui, ii zic şi cobor la Coada Calului, apoi o iau pe lmga Inter si. Spre casa.
O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe.
O pup şi ea miaună alintat:
Ia uite! A mâncat 180 de grame!
„O inima de tata! Miracol al paternităţii!”
Asa sa exclami, cititorule, lecturând acestea.
Dar cum dracu sa spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa?
Încearcă, şi-o sa vezi ce greu e.
Nici nu exista o tradiţie Q Bucuţa cu melodramatismele lui, cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atlt de penibil sa spui ca-tii iubeşti nevasta. şi totuşi poezia-i făcută ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o forma când nu exista nici o forma. Când aproape toată poezia secolului este decorativa, abstracta.
Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu ma enervează prea tare) e adevărat.
Deci, Ioana, iubesc forma turtita a nasului tau nările tale largi şi gingia de jos cu doua umflaturi unde vor ieşi dintii;
Iubesc mica ta pata cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o măslină) şi nu cred ca din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din doua piese; abia aştept sa înţelegi ce-ţi spun: vor fi doar cuvinte dragi; aştept sa te poţi bucura de pomul de iarna, de Jucării, sa ti se lărgească inima, să-ţi crească parul, capacitatea toracica, sa devii inteligenta, sa te joci cu plastilina sa te amorezezi mai târziu sa ne răspunzi obraznic, sa ne spui ca „nu ne-ai cerut tu sa te facem”, şi „ce-aţi făcut voi pentru mine?” să-ncerci sa fugi de-acasă, sa te-mbraci la moda etc., etc., dar la maturitate să-ncerci sa tii la noi şi sa inelegi mirata ca nu e greu deloc şi când vei avea o fata să-i spui Cristina.
Iar viaţa noastră va trece. („Asa de rau mi-a părut când am trecut de 40 de ani, nici nu pot sa va spun, fetelor” zicea o colega din cancelarie iar fetele cam toate de peste 50 se opriră o clipa din discuţia lor despre boli îngrozitoare, şi una a răspuns resemnata: „Da, a trecut viaţa.
Nici nu-ţi dai seama când trece”).
Noi, Cri, as vrea sa îmbătrânim împreună s-o ajutam pe Ioana sa trăiască (mă-ntreb ce vremuri va apuca)
Si sa fim prieteni mereu. Sa nu ne devenim nesuferiţi sa nu ne încăpăţinam în certuri.
Sa ne fim dragi mereu.
Apoi, de mina sa ajungem m fata unei porţi uriaşe cu sculpturi reci, nu prea expresive: ingeri de granit, cu aripi sparte.
Sa batem: Bang! şi sa intram pe toboganul de sânge prin gâtul năpârcii s-alunecam, prin matele cârtiţei, prin rădăcinile trandafirului pina în floarea cea galbena.
Nu ţi-aş da drumul la mina, Cri, nu ţi-aş da drumul iar daca poteca se va bifurca vom împietri acolo, la răscruce şi vom rămâne acolo în tara mserarii doua statui colosale, Mama şi Tata, de granit cenuşiu.
SFÂRŞIT