Trăsni-te-ar para sfântului de hăbăuc! şi palmele au împuşcat legate, ca două tăvi slobozite îngemănat.
Cel care le dăduse era cătrănitul de Simion Mândruţă. Cel care le prinse era pramatia lui de fecior, Toader, o scoabă de băieţandru spelb, gălbejit, cu gura albă, lipită, de mai nu-i zăreai tăietura buzelor, dar cu nişte ochi mari, albaştri, spăi-miţi şi plini de întrebare.
Pasămite, bătrânul se întorsese cu harţag de la suhat şi găsise boalele de vite tot neadăpate. în schimb Toader, aciuat din dos de saivan, meremetisea iarăşi o jucărie în chip de pasăre, rostuită din beţişoare de şindrilă şi hârtie galbenă, cumpărată la Trifu, hangiul, cu bani căpătaţi timeri cum, prin rubedenii.
De bună seamă, pentru cine nu aflase ce foc dospeşte în bătătura şi în casa lui Simion Mândruţă, palmele repezi 'şi nemila afuriseniei s-ar fi părut iuţeală de om pornit. Dar Ni-culina lui Rafailă Mustaţă, vecina din deal, şi Stanca lui Ur-sache Şchiopul, vecin din vale, n-ar fi avut inimă să râdă, pândind vulpeşte printre nuielile gardurilor povârnite, dacă n-ar fi ştiut că asta-i poveste veche şi prea a întrat în gura tuturor plodurilor din Viltoteşti, ca s-o mai bage în samă o minte de om vârstnic. Altminteri, poate că i-ar fi luat parte pricăjitului de Toader, aşa cum îi luaseră cu câteva luni înainte, când s-a iscat lărmălaie mare şi atâta urgie de chelălăială minerească, încât strânsese tot satul la poarta măcinată a lui Simion.
În sătucul cocoţat pc spinarea Huidiumanului se pornise o molimă grozavă printre copii. Nu era vorba de o boală trupească – lerească-i sfântul cel de sus! – dar puţin îi lipsea să fie mai de speriat ca o boleşniţă obişnuită.
Molima aceea blestemată o presăraseră prin toate Cotloanele dintre Galaţi şi Iaşi – socotite pe firul vântuluinişte pustii de aeroplane leşeşti, ce băteau văzduhul zi la zi, când în sus, când în jos, care cum îi era rostul lui.
Asemenea drăcii mai scuturaseră norii de prin părţi. Numai că, ori zburau prea sus, ori erau prea mici, sau poate, unde nu aveau nici cale bine întemeiată, acelea n-au stârnit prea multă zdruncinare în capetele ţuguiate şi lăieţe ale pruncilor mucoşi din Viltoteşti.
Dar dihăniile leşeşti parcă le-au ras hrean pe creieri. Mai întâi, eraii nişte hărăbăi cât toate zilele, aveau o singură pereche de aripi şi zbârnâiau, ca trei mori boiereşti laolaltă, din cele trei fofeze prinse în bot. Pe urmă, treceau pe ceasornic. Vânt, ploaie, furtună – ca şi când n-ar fi fost nimic! Le auzeai hârâind ori dincolo, ori de dincolo, după cum venea rândul, le vedeai tot aşa de înalt, cam de două ori cât Huidiumanul, şi tăiau drept, ca pe o şfară, ba spre Dodeşti, ba spre Crasna, de parcă urmau pe cer şine numai de ele văzute.
Iar mai minunat ca toate era că nu drumuiau prea sus, aşa încât se zăreau limpede, în ferestruici, mutre de oameni. Dar capetele astea nu mai arătau încotoşmănate ca dracii, cu obră-zare, cu ochi de sticlă şi cu glugi de piele pe scăfârlie. Păreau chipuri de „rumâni la ei acasă”. Ba într-o zi, băietanii au văzut la un geam chiar o faţă de cucoană, iar în coasta dumneaei un domn gras, dezbrăcat în cămaşă şi cu jurnalul în mână.
Să juri că e vagon boieresc de cele care lucesc frumos şi le salută domnul şef, când trec repede, fără să se oprească, prin staţia Roşieşti…
Toate minunăţiile astea le-au umplut o vară întreagă zilele când duceau viţeii la păscut în poalele pădurii Făgădăului, dincolo de râpă, 'ori prin poienile pădurii lui c'onu Diamandi, stă-pânul moşiei din deal. Le-au umplut vara şi le-au umplut inimile cu fel de fel de porniri, care mai de care mai năvâr-lioasă decât alta. Aşa, de o pildă, Angheluţă, băiatul cel mai ridicat al lui Gârneaţă-Vătăşelul, ţinea morţiş să facă fitecare o praştie zdravănă, să vadă cine nimereşte aeroplanul, aşa după cum le era năravul să se rămâie la ţăndărit paharele de pe stâlpii telefonului, sau cum se întreceau să spargă geamurile la câte un tren, când îi apuca noaptea cu păscutul prin valea Bârladului. Cu toate astea, Nicoară, a Evdochiei-Vâdana, s-a dovedit mai deştept decât ceilalţi. A înţeles că nu se poate dura 6 praştie aşa de mare cum ar trebui (el încercase cu una mai mică) şi i-a hotărât să facă rost într-o zi de niscai puşti cu lialici, pentru că acelea îs mai uşoare şi, la un caz că ar pătrunde prin tablă, n-ar aduce cine ştie ce vătămare boierilor de sus.
Numai că încercarea cu puştile n-a dat nici un fel de rod. Hardughia a trecut fără păs, ca şi când n-ar fi auzit împuşcăturile, ceea ce a făcut zarvă mare şi a încins ceartă până la bătaie cruntă. Era şi de înţeles. Unii socoteau că gloanţele n-au ajuns, iar alţii că erau prea mici şi maşina e toată de fier.
— Măă! Că proşti mai sunteţi! Cum să fie de fier, mă?… Păi, dacă ar fi de fier, ar putea ea să zboare pe sus? Fierul, frate-mio, nici pe apă nu pluteşte, darămite în cer, unde numai păpădia s-aridică şi cu fumul din băgeag.
La asemenea vorbă chibzuită n-a răspuns decât Pătruţ a lui Cristache-Bulgarul, adică era de-al nostru, dar avea o bulgarie pe vale, spre moara din Banca:
— Dar cocostârcul nu-i greu? Că doar îi cogeamite vită?
— Păi, cela pluteşte, frate-mio, pen'că el dă din aripi, numai că ista nu dă din n'ic.
Pătruţ, fulgerat de dreptatea judecăţii, a ridicat sprâncenele groase, a boldit ochi goi şi n-a mai ştiut să răspundă. Noroc că Angheluţă a muşinat cum e rostul trebii.
— Nu dă din aripi, pen'că îl ţine morişca din cioc.
Aici Nicoară, căci el era cel mai luminat din toţi, i-a tuflit pălăria peste cap, ca la un prost ce era, şi i-a hlizit în nas:
— Păi, dacă eşti aşa de deştept, frate-mio, pune-ţi şi tu o morişcă în turul pantalonilor şi du-te după el. Că eu morişcă am mai văzut şi pe foişorul lu' boeru', da' casa lui pe sus n-am văzut-o!…
Şi Nicoară a râs o clipă, socotindu-se biruitor. Numai că Pătruţ era ambiţios nevoie mare şi nu s-a lăsat. I-a întors-o dârz:
— Da' ce? Iroplanul aista are numai o morişcă? Are trii, vere! Şi casa lu' boeru' îi hă-hă-hăă… mare, nu şagă. Ar trebui să aibă în tot colţu' câte o morişcă-două.
teatru radiofonic la microfon ascultati aici............https://latimp.eu/sfarleaza-cu-fofeaza-de-victor-ion-popa-teatru-radiofonic-la-microfon-1963/