Strada Tourniquet1-Saint-Jean – odinioară una dintre străzile cele mai întortocheate şi mai întunecoase ale vechiului cartier care înconjoară Primăria – şerpuia de-a lungul micilor grădini ale Prefecturii Parisului şi da în strada Martroi, tocmai la colţul unui zid, dărâmat astăzi. În locul acesta, se vedea bariera de în care s-a tras numele străzii şi care n-a fost desfiinţată decât în 1823, când oraşul Paris a clădit pe locul unei grădiniţe ce ţinea de Primărie, o sală de bal pentru serbarea dată în onoarea ducelui de Angouleme la întoarcerea lui din Spania2. Strada Tourniquet, în partea ei cea mai lată, la ieşirea din strada Tixeranderie, nu avea decât o lăţime de cinci picioare. Astfel că, pe vreme ploioasă, o apă murdară scălda partea de jos a caselor vechi ce mărgineau această stradă, luând cu ea gunoaiele puse de fiecare gospodină la colţul casei. Căruţele cu gunoi nu puteau trece pe-acolo, locuitorii îşi puneau nădejdea în vreo furtună ca să le cureţe strada, veşnic plină de noroi. Dar cum putea fi curată? Vara, când soarele îşi arunca din plin razele asupra Parisului, o perdea de aur scânteia ca ascuţişul unei săbii, luminând pentru o clipă întunericul acestei străzi, fără a putea usca umezeala de totdeauna, ce se întindea de la parter până la catul întâi al acelor case tăcute şi negre. Locuitorii, care în luna iunie îşi aprindeau lămpile la ora cinci, nu le stingeau niciodată iarna.
Astăzi încă, trecătorul inimos care porneşte din Marais3 pe cheiuri, luând-o de la capătul străzii Chaume, pe străzile Homme-Armé, Billettes şi Deux-Portes, dând în strada Tourniquet, va crede că a mers doar pe sub nişte hrube.
Aproape toate străzile vechiului Paris, a cărui strălucire a fost atât de mult lăudată în cronici, semănau cu acest labirint umed şi întunecos, în care iubitorii de trecut se mai pot încă minuna de unele ciudăţenii istorice. Astfel, când casa aşezată pe colţul făcut de strada Tourniquet cu strada Tixeranderie mai era în fiinţă, privitorii vedeau urmele a două inele groase de fier prinse în zid, rămăşiţă a acelor lanţuri pe care paznicul cartierului le întindea în fiecare seară pentru pază.
Casa aceasta, vrednică de a fi privită din pricina vechimii ei, fusese clădită cu o prevedere care dovedea starea nesănătoasă a acestor locuinţe vechi, deoarece, pentru a întări parterul, se ridicaseră bolţile pivniţei cam cu două picioare deasupra pământului, ceea ce te făcea să urci trei trepte ca să intri în casă. Pervazul uşii de la intrare se rotunjea ca o boltă, în semicerc, a cărei cheie era împodobită cu un cap de femeie şi cu nişte arabescuri roase de vreme. Trei ferestre, cu pervazul la înălţimea unui stat de om, ţineau de o mică locuinţă, aşezată în acea parte a casei care dădea pe strada Tourniquet, de unde îi venea lumina. Ferestrele acelea dărăpănate erau apărate de drugi groşi de fier, destul de rari şi care încheiau cu o măciulie rotundă, ca acelea ce se văd la zăbrelele brutarilor.
Dacă în timpul zilei vreun trecător curios arunca o privire în cele două camere din care se compunea locuinţa, îi era cu neputinţă să vadă ceva, fiindcă era nevoie de soarele de iulie ca să poată descoperi în camera de-a doua cele două paturi acoperite cu postav verde şi alăturate sub tăbliile de lemn care căptuşeau o firidă veche; seara însă, pe la orele trei, de îndată ce se aprindea lumânarea, se putea zări prin fereastra primei odăi o femeie bătrână, aşezată pe un scăunel în colţul vetrei, unde sufla într-o sobiţă pe care fierbea încet o tocană, cum se pricep că facă portăresele. Câteva vase de bucătărie şi unelte de gospodărie, agăţate în fundul odăii, se desluşeau în umbră. La ora aceea, o masă veche aşezată pe două picioare puse cruciş, fără faţă de masă, era împodobită cu câteva tacâmuri de cositor şi eu mâncarea pregătită de bătrână. Trei scaune proaste mobilau odaia aceasta, care slujea totodată de bucătărie şi de sufragerie. Deasupra vetrei se găsea un ciob de oglindă, un amnar, trei pahare, chibrituri şi o oală mare albă, hârbuită. Podeaua odăii, însă, vasele, vatra, totul te incinta prin buna rânduială şi economia care domnea în acest cămin rece şi întunecos.
Chipul palid şi zbârcit al bătrânei se potrivea cu întunecimea străzii şi cu rugina casei. Văzând-o nemişcată pe scaun, ai fi zis că face parte din casa aceasta, ca un melc în găoacea lui; chipul ei, pe care răzbea un fel de expresie nelămurită de răutate de sub o blândeţe prefăcută, era încununat cu o bonetă de tul, rotundă şi turtită, care îi ascundea prea puţin părul alb; ochii mari şi cenuşii erau la fel de liniştiţi ca şi strada: şi numeroasele zbârcituri de pe obraz semănau cu crăpăturile pereţilor.
Fie că se născuse în sărăcie, fie că decăzuse dintr-o trecută strălucire, părea de mult împăcată cu trista ei soartă.
De la răsăritul soarelui şi până seara, în afară de timpul când pregătea masa sau când se ducea, purtând un coş, să cumpere merinde, bătrâna asta şedea în cealaltă cameră, dinaintea ultimei ferestre, în faţa unei fete tinere. La orice ceas al zilei, trecătorii zăreau pe tânăra lucrătoare, aşezată într-un jeţ vechi de catifea roşie, cu grumazul aplecat pe un gherghef de brodat, lucrând cu râvnă. Maică-sa avea şi ca un gherghef verde pe genunchi şi se îndeletnicea cu facerea tulului, dar degetele ei mânuiau anevoie ghemele. Vederea îi slăbise şi nasul ei noduros, de bătrână de şaizeci de ani, purta nişte ochelari străvechi, de aceia ce se ţin pe vârful nărilor numai datorită apăsării pe care acestea o exercită.
Când venea seara, aceste două fiinţe harnice aşezau între ele o lampă, a cărei lumină, trecând prin două globuri de sticlă pline cu apă, arunca pe lucrul lor o puternică lumină, care îngăduia uneia dintre ele să vadă firele cele mai subţiri aflate în ghemele gherghefului ei şi celeilalte să deosebească desenele cele mai gingaşe trase pe ţesătura pe care o broda.
