Contele de Fontaine, şeful uneia dintre cele mai vechi familii din Poitou1, slujise cu iscusinţă şi curaj cauza Bourbonilor2 în timpul războiului pe care vendeenii3 l-au purtat împotriva Republicii. După ce scăpase teafăr din toate primejdiile ce ameninţară pe conducătorii regalişii în acea epocă furtunoasă a istoriei contemporane, îi plăcea să spună:
— Eu sunt unul dintre cei care s-au jertfit pe treptele tronului!
Această glumă avea un sâmbure de adevăr, dat fiind că era vorba de un om care în sângeroasa zi a luptelor de la Quatre-Chemins fusese cules dintre morţi. Deşi sărăcit cu totul în urma confiscărilor, acest leal vendeean refuzase cu încăpăţânare toate slujbele bine retribuite pe care i le oferise împăratul Napoleon. Nezdruncinat în concepţiile lui aristocratice, se supusese orbeşte concepţiilor clasei sale atunci când socotise că a sosit momentul să-şi aleagă o tovarăşă de viaţă. În ciuda încercărilor unui revoluţionar proaspăt îmbogăţit de a şi-l face ginere, punând mult preţ pe o asemenea încuscrire, el se însurase cu o domnişoară de Kergarouët, fără nici o avere, dar a cărei familie este una dintre cele mai străvechi din Bretania.
Restauraţia4 îl găsi pe domnul de Fontaine împovărat cu o familie numeroasă. Cu toate că nu era în firea acestui inimos gentilom să ceară favoruri, se supuse totuşi dorinţelor soţiei sale, îşi părăsi moşia, al cărei venit modest abia îi ajungea ca să-şi ţină copiii, şi se mută la Paris. Dezamăgit de lăcomia cu care foştii lui camarazi îşi împărţeau între ei funcţiile şi demnităţile constituţionale, era gata să se întoarcă la fâşia lui de pământ, când primi o adresă ministerială, prin care o excelenţă destul de cunoscută îl înştiinţa că i s-a conferit gradul de general de brigadă, în virtutea ordonanţei ce dădea dreptul ofiţerilor din armatele catolice de a-şi socoti primii douăzeci de ani, în care Ludovic ai XVIII-lea5 nu domnise, ca ani de serviciu. Peste câteva zile, vendeeanul mai primi, tot din oficiu, fără să fi făcut nici un demers, crucea ordinul „Legiunii de onoare” şi pe aceea a „Sfântului Ludovic”. Aceste favoruri ce-i veneau unul după altul, şi pe cane credea că le datorează faptului că monarhul nu-l uitase, îl clătinară în hotărârea lui; nu se mai mulţumi, aşa cum făcuse cu evlavie până atunci în fiecare duminică, să-şi ducă familia la Tuileries6 să strige „Trăiască regele” în sala mareşalilor, în clipa când se adunau toţi prinţii la capelă, şi ceru favoarea unei întrevederi particulare. Dar audienţa, care i se acordă numaidecât, nu fu câtuşi ele puţin particulară. Salonul regal era înţesat de slujitori bătrâni, ale căror chipuri pudrate, privite de o anumită înălţime, semănau cu un covor înzăpezit. Aici, gentilomul îşi regăsi vechii lui camarazi, care îl primiră cu oarecare răceală; în schimb, prinţii i se părură „adorabili”, expresie entuziastă, ce-i scăpă din gură în momentul când cel mai binevoitor dintre stăpânii lui, despre care contele credea că nu-l cunoaşte decât după nume, se apropie de el ca să-i strângă mâna şi să-l proclame drept cel mai neaoş dintre vendeeni. Cu tot acest elogiu însă, nici uneia dintre augustele figuri nu-i trecu prin minte să-l întrebe ceva în legătură cu pierderile pe care le suferise, sau cu banii pe care-i vărsase atât de darnic în vistieria armatei catolice. Îşi dădu seama, cam târziu e drept, că făcuse războiul pe socoteala lui propria. Către sfârşitul serii, socoti că îşi poate îngădui o aluzie spirituală la starea lui materială, asemănătoare de altfel cu aceea a multor alţi gentilomi. Maiestatea sa prinse a râde din toată inima, orice vorbă te duh având darul să-i placă, dar pe urmă replică printr-una dintre acele glume regale a cărei blândeţe ustură mai tare decât asprimea unei dojeni. Unul dintre cei mai intimi confidenţi ai regelui se grăbi să se apropie de interesantul vendeean, şi, printr-o frază subtilă şi politicoasă, îi dădu să înţeleagă că n-a sosit încă momentul să se socotească cu stăpânii: la ordinea zilei figurau alte întâmplări, mult mai întârziate decât a sa, şi care aveau să servească, de bună seamă, la istoricul revoluţiei. Contele se desprinse pe neobservate din grupul venerabil care forma un respectuos semicerc în faţa augustei familii. Apoi, după ce-şi desfăcu, nu fără bătaie de cap, sabia care se încurcase între picioarele subţiri, străbătu curtea palatului de la Tuileries, îndreptându-se pe jos spre trăsura ce şi-o lăsase pe chei. Cu îndârjirea specifică nobilimii de viţă veche pentru care amintirea Ligii şi a Baricadelor7 nu s-a stins încă, în trăsură răbufni cu glas tare şi cu riscul de a se compromite, împotriva schimbării ce se produsese la curte.
„Altădată – îşi spunea el – oricine putea să vorbească regelui pe faţă despre micile lui neajunsuri. Seniorii puteau să-i ceară, fără nici o teamă, favoruri şi bani, dar acum să nu poţi căpăta, fără scandal, nici măcar restituirea sumelor împrumutate în cadrul serviciului? La dracu! Crucea „Sfântului Ludovic„ şi gradul de general de brigadă nu fac cât cele trei sute de mii de livre8 pe care le-am cheltuit, până la una, pentru cauza regală. Am să-i vorbesc din nou regelui, dar de data asta deschis şi în cabinetul său.” Întâmplarea asta slăbi cu atât mai mult zelul domnului de Fontaine, cu cât repetatele lui cereri de audienţă rămaseră mereu fără răspuns. Pe deasupra, el mai văzu cum toţi intruşii Imperiului ajungeau la demnităţile rezervate, sub vechea monarhie, numai celor mai bune familii.
„Totul e pierdut – îşi spuse contele într-o dimineaţă. De bună seamă. Regele a fost şi el revoluţionar. Dacă n-ar fi Monsieur9 care nu-şi calcă demnitatea şi-şi răsplăteşte slujitorii credincioşi, nu ştiu pe ce mâini ar ajunge într-o zi coroana Franţei, dacă regimul ăsta ar continua prea mult. Blestematul lor sistem constituţional este cel mai rău dintre toate formele de guvernământ, şi niciodată, nu va fi potrivit pentru Franţa. Ludovic al XVIII-lea şi domnul Beugnot10 au dat totul peste cap la Saint-Ouen.
