I.
CASA CLAES.
În oraşul Douai1, pe strada Parisului, se află o casă care în înfăţişare, în orânduirea lăuntrică şi într-o seamă de amănunte, a păstrat mai mult decât oricare alta caracterul vechilor lăcaşuri flamande atât de firesc adaptate la moravurile patriarhale ale acestei tihnite ţări; însă mai înainte de a trece la zugrăvirea ei, s-ar cuveni poate să amintim, în sprijinul scriitorilor, nevoia acelor pregătiri didactice împotriva cărora protestează unii oameni ignoranţi şi nerăbdători ce-ar vrea emoţii, dar fără principii generatoare, floarea fără sămânţă, copilul fără procesul gestaţiei. Să fie oare arta mai tare decât însăşi natura?
Întâmplările din viaţa omului, fie publică sau particulară, sunt atât de strâns legate de arhitectură, încât cei mai mulţi dintre cercetători pot reconstitui fie o naţiune, fie un individ în tot adevărul fiinţei lor, după vestigiile monumentelor publice sau după relicvele sălaşurilor. Arheologia este pentru viaţa socială ceea ce anatomia comparată înseamnă pentru viaţa organică. Un mozaic rezumă o întreagă societate, după cum un schelet de ihtiozaur subînţelege o întreagă creaţie. Şi într-un caz şi în celălalt, totul se deduce, totul se înlănţuie. Cauza face să ghiceşti efectul, după cum fiecare efect îngăduie urcuşul îndărăt spre o cauză. Savantul reînvie astfel până şi negii bătrânelor veacuri.
De aici vine fără îndoială nemărginita pasiune pe care o trezeşte descrierea unei arhitecturi, când fantezia scriitorului nu-i alterează intru nimic elementele: cine n-o poate lega atunci de trecut prin stricte deducţii? Şi, pentru om, cât de straniu se aseamănă trecutul cu viitorul; a-i povesti ceea ce a fost, nu înseamnă oare a-i spune mai întotdeauna ce va fi? În sfârşit, arar zugrăvirea locurilor unde viaţa se scurge, nu deşteaptă în fiecine, când amintirea iluziilor amăgite, când a speranţelor încă în mugur. Asemuirea între un prezent ce înşală tainicele năzuinţe şi viitorul care le poate împlini, este şi un nesecat izvor de melancolie cât şi de dulci alinări.
Din această pricină e aproape cu neputinţă să nu te cuprindă un fel de înduioşare la descrierea vieţii flamande, când toate amănuntele îi sunt redate aidoma. De ce? Poate fiindcă dintre feluritele chipuri de trai, e cea care aţipeşte mai desăvârşit sentimentul de nesiguranţă al omului. Nici nu poate fi închipuită fără toate acele ospeţe de pomină, fără toate acele strânse legături de familie, fără acea bine hrănită îndestulare, menită să ateste o continuitate în chiverniseala traiului, fără acea tihnă vecină cu beatitudinea; dar mai cu seamă e o viaţă ce înfăţişează calmul şi monotonia unei fericiri naiv senzuale în care îndeplinirea plăcerii înăbuşă chinul dorinţei, preîntâmpinând-o mai întotdeauna. Orice preţ ar trebui să plătească omul pasionat sentimentelor tumultoase, n-ar putea totuşi niciodată să vadă fără emoţie imaginile acestei vieţi sociale în care bătăile inimii sunt atât de bine reglementate, încât cei uşuratici o învinuiesc de răceală. Mulţimea preţuieşte îndeobşte cu precădere forţa anormală care se revarsă, forţei egale care dăinuie. Mulţimea n-are nici răgazul nici răbdarea să-şi dea seama deplin de uriaşa putere ce se ascunde sub o aparenţă uniformă. De aceea, pentru a zgudui această mulţime târâtă de torentul vieţii, pasiunea, ca şi marele artist, n-a găsit altă cale decât sa treacă dincolo de ritmul firesc, cum au făcut-o Michelangelo, Bianca Capello, domniţoara de la Valličre, Beethoven ţi Paganini2. Numai marii calculatori socot că nu trebuie niciodată să depăşeşti ţinta şi n-au respect decât pentru perfecta realizare ce insuflă unei opere acea pace adâncă al cărei farmec subjugă pe oamenii superiori. Ci viaţa îmbrăţişată de acest popor înainte de toate econom, îndeplineşte întru totul condiţiile acelei fericiri visate de mulţimi pentru traiul cetăţenesc şi burghez.
Cea mai gingaşă materialitate este întipărită în toate obiceiurile flamande. Confortul englez oferă privirii nuanţe aspre, tonuri dure; pe când în Flandra vechiul interior al caselor încânta ochiul prin culori molatice, printr-o prietenoasă simplitate; e mărturia unei munci apărată de istovire; acolo pipa denotă o ferice împământenire a dulcelui farniente3 napolitan; mai vădind în aceeaşi vreme o potolită iubire, pentru artă, chezăşia sa cea mai de seamă, răbdarea, şi elementul ce dă trăinicie creaţiilor, conştiinţa. Toată firea flamandă e în aceste două cuvinte: răbdare şi conştiinţă, însuşiri ce-ar părea să excludă bogatele nuanţe ale poeziei şi să niveleze moravurile acestei ţări, tot atât de plate ca şi largile sale câmpii, tot atât de reci ca şi cerul împâclit. Şi totuşi, nimic din toate acestea. Civilizaţia şi-a desfăşurat aici în aşa fel forţa, încât a modificat totul, până şi efectele climei.
