Tatăl lui Paul de Manerville era un onorabil gentilom normand, bun prieten cu mareşalul de Richelieu1, care i-a impus căsătoria cu una dintre cele mai bogate moştenitoare din Bordeaux, pe vremea când bătrânul duce – în calitate de guvernator – stăpânea Guiana.
Normandul şi-a vândut atunci moşiile din ţinutul Bessin şi subjugat de încântătoarea reşedinţă a nevesti-si, de frumosul castel Lanstrac, s-a făcut gascon. În ultimele zile ale domniei lui Ludovic al XV-lea, el a cumpărat demnitatea de căpitan al Străjii Porţii şi, după ce a străbătut cu bine epoca Revoluţiei, a vieţuit astfel până în 1813. Şi iată cum.
Spre sfârşitul lui 1790, el plecă în Martinica, unda soţia sa avea multe interese. Între timp încredinţă administraţia bunurilor sale din Gasconia unui secretar de notar, om de treabă, pre nume Mathias, care sa lăsase ademenit de noile idei atunci la modă. La înapoiere, contele de Manerville şi-a găsit toate bunurile neatinse şi bine administrate. Această îndemânare era o urmare a altoiului normandului cu al gasconului. Doamna de Manerville se prăpădi în 1810. Deprins din tinereţe să fie o mână spartă, acum ştia să pună preţ pe ban – aşa cum fac mulţi bătrâni – şi-i dădea o mai mare însemnătate decât o are în fapt; astfel, încetul cu încetul, domnul de Manerville ajunse să fie nu numai econom, ci un zgârcit şi un cărpănos. Fără să-i treacă prin gând că avariţia părinţilor pregăteşte risipa copiilor, el nu dădea băiatului său aproape nimic, deşi era singura-i odraslă.
Întorcându-se către sfârşitul anului 1810 de la Colegiul din Vendôme2, Paul de Manerville a rămas vreme de trei ani sub îndrumarea părintească. Tirania pe care o exercita acest bătrân de şaptezeci şi nouă de ani asupra moştenitorului său a avut urmări însemnate asupra unui suflet şi a unui caracter încă fraged. Deşi nu-i lipsea curajul fizic – căruia se pare că-i prieşte aerul gascon – Paul nu cuteza totuşi să ţină piept tatălui său şi îşi pierduse putinţa de împotrivire din care se zămisleşte curajul moral. Simţămintele sale înăbuşite şi le-a tăinuit în străfundul sufletului, păstrându-le acolo îndelungă vreme; mai târziu, cinci a simţit că nu se mai potrivesc cu principiile societăţii, a ajuns să gândească adesea bine, dar să se poarte rău. S-ar fi bătut în duel pentru o nimica toată, dar se cutremura la gândul că trebuie să-şi alunge o slugă; fiindcă, ori de câte ori era vorba să arate că are o voinţă statornică, se vedea copleşit de sfială. În stare să facă mari isprăvi ca să scape din ghearele persecuţiei, era totuşi incapabil să lupte împotrivă-i şi s-o împiedice printr-o împotrivire sistematică, sau s-o înfrunte printr-o dârză desfăşurare a puterilor lui. Laş în gândire, îndrăzneţ în faptă, a păstrat vreme îndelungată acea tainică timiditate ce face din om o victimă voluntară a faptelor împotriva cărora el pregetă să se răzvrătească, preferind să le îndure fără crâcnire. În vechea locuinţă părintească se simţea ca un întemniţat şi, fiindcă n-avea bani ca să petreacă împreună cu tinerii oraşului, el le pizmuia plăcerile, fără a le putea împărtăşi. În fiece seară, bătrânul gentilom îl conducea într-o societate regalistă, alcătuită din rămăşiţele nobilimii parlamentare şi a nobilimii de spadă. Porneau într-un vechi rădvan tras de nişte mârţoage bătrâne, înhămate ca vai de lume şi întovărăşit de nişte toarte vârstnici lachei, şi ei îmbrăcaţi ca vai de lume. Cele două nobilimi – înfrăţite de la Revoluţie încoace ca să stăvilească influenţa imperială. – constituiau în acea vreme o aşa-zisă aristocraţie teritorială. Covârşit de fabuloasele şi mişcătoarele averi ale oraşelor portuare, acest faubourg Saint-Germain din Bordeaux3 răspundea cu dispreţ fastului desfăşurat pe atunci de neguţători, de funcţionari şi militari. Prea tânăr ca să poată înţelege deosebirile sociale şi nevoile ascunse sub aparenta vanitate scornită de dânsele, Paul se plictisea în mijlocul atâtor baccele, fără să-şi dea seama că mai târziu aceste relaţii de tinereţe îi vor asigura preeminenţa aristocratică pe care Franţa o va iubi întotdeauna. I se părea că, într-o oarecare măsură, compensează plictisul acestor serate, în ceasurile când se îndeletnicea cu unele exerciţii plăcute tineretului, pe care i le pretindea tatăl lui. În ochii bătrânului gentilom nu erai un om întreg dacă nu ştiai să mânuieşti cu iscusinţă armele, să călăreşti la perfecţie, să baţi bine mingea şi să ai maniere elegante – într-un cuvânt, atributele frivolei educaţii a nobilimii de altădată. Aşa că Paul făcea în fiece dimineaţă exerciţii de tir, de scrimă şi mergea la manej. Restul timpului şi-l petrecea citind romane, căci taică-său nu era adeptul acelor înalte studii cu care îşi desăvârşesc astăzi tinerii educaţia. O viaţă atât de lâncedă l-ar fi omorât cu zile, dacă moartea tatălui nu l-ar fi mântuit din această tiranie, tocmai când ea ajunsese mai de nesuferit.
Paul moşteni proprietăţi înfloritoare şi însemnate capitaluri agonisite de zgârcenia părintească; îi era însă silă de oraşul Bordeaux şi nu-i plăcea nici domeniul Lanstrac, unde bătrânul mergea să-şi petreacă vacanţele şi-l purta la vânătoare de dimineaţa până scara.
De îndată ce socotelile succesiunii fură încheiate, dornic să petreacă, tânărul moştenitor îşi cumpără din capital o mulţime de rente de stat, lăsând administraţia bunurilor pe seama bătrânului Mathias, notarul tatălui său; apoi huzuri timp de şase ani de zile departe de Bordeaux. Ataşat de ambasadă mai întâi la Neapole, ajunse mai târziu secretar de ambasadă la Madrid, apoi la Londra – şi astfel făcu ocolul Europei. După ce cunoscu lumea, după ce se dezmetici dintr-o seamă de iluzii, după ce tocă toţi gologanii adunaţi de taică-său, văzu venind şi clipa când, pentru a duce mai departe acest fel de trai, ar fi trebuit să intre în veniturile moşiilor pe care i le strânsese notarul. În clipa aceea critică – cuprins de una dintre ideile socotite a fi înţelepte – se hotărî să părăsească Parisul şi să se întoarcă la Bordeaux, unde urma să se ocupe de interesele sale, să ducă o viaţă de moşier la Lanstrac, să-şi rotunjească moşiile, să se căsătorească, ba, într-o bună zi, să se căpătuiască şi cu o deputăţie.
