Pe vremea aceea, locuiam într-o uliţă de care nu prea cred să fi auzit: strada Lasdiguičres. Ea porneţte din strada Saint-Antoine, din faţa unui havuz – nu departe de piaţa Bastiliei – şi dă în strada La Cerisaie. De dragul ştiinţei, mă oploşisem într-o mansardă, unde toceam toată noaptea; iar ziua lucram într-o bibliotecă vecină, numită „A Principelui”.
Duceam o viaţă cumpătată şi mă învoisem să duc acel trai monahal pe care trebuie neapărat să şi-l impună orişice cărturar. Abia de ieşeam să mă plimb puţin pe bulevardul Bourdon, când vremea era frumoasă. O singură patimă mă mai făcea să părăsesc aceste îndeletniciri cărturăreşti – dar nu era oare şi aceasta tot un studiu? – anume dorinţa de a iscodi ce se petrece în jur, prin cartier, de a observa localnicii şi felul lor de a se purta. Îmbrăcat la fel de prost ca un lucrător, puţin mă sinchiseam cum arătam; astfel că nimeni nu se ferea de mine şi puteam, în chipul acesta, să mă amestec în gaşca lor, să-i văd făcând negoţ ori să-i aud ciorovăindu-se când ieşeau de la lucru.
Privirile mele ajunseseră să fie intuitive: pătrundeam în adâncul sufletului lor, fără a le nesocoti trupul; sau, mai degrabă, observam atât de bine unele amănunte exterioare, încât străbăteam cu ochii dincolo de dânsele. Căpătasem astfel darul de a trăi eu însumi viaţa insului asupra căruia îmi aţintisem privirile – fapt ce-mi dădea putinţa să mă substitui personalităţii lui, întocmai ca acel derviş din O mie şi una de nopţi care, rostind unele cuvinte faţă de anumiţi oameni, se putea întruchipa în duhurile lor.
Uneori, între unsprezece şi douăsprezece noaptea, se întâmpla să întâlnesc vreun muncitor cu nevastă-sa, întorcându-se de la teatrul Ambigu-Comique şi îmi plăcea să mă iau după ei şi să-i urmăresc pe bulevardul Pont-aux-Choux, până în bulevardul Beaumarchais. Oamenii aceştia de treabă vorbeau mai întâi despre piesa pe care o văzuseră; apoi, dintr-una într-alta, ajungeau la treburile lor mărunte. Mama îşi trăgea copilul de mână, fără să mai asculte nici ce zice, nici ce cere, şi cei doi soţi începeau să-şi chibzuiască banii pe care aveau să-i încaseze a doua zi şi să-i şi cheltuiască în fel şi chip, pornind să discute despre tot felul de cheltuieli gospodăreşti, protestând împotriva urcării preţului la cartofi, sau împotriva iernii ce nu se mai sfârşea, ori a scumpirii untului. Ocărau zdravăn pe brutar, unde le tot creştea datoria – în sfârşit, discuţia devenea din ce în ce mai înveninată şi fiecare, printr-un vocabular pitoresc, îşi dădea în vileag caracterul.
Ascultându-i cum vorbeau, puteam să cuprind viaţa acestor inşi, simţeam cum le port eu boarfele-n spinare, cum merg încălţat cu ghetele lor peticite. Dorinţele, păsurile lor toate, intrau în sufletul meu – ori poate sufletul meu se furişa într-al lor… întocmai ca în visul unui om treaz.
Mă înfuriam alături de ei împotriva şefilor de atelier care îi tiranizau; sau mă ridicam împotriva urâtei deprinderi de a-i sili să vină de mai multe ori la locul de muncă, fără a li se plăti drepturile cuvenite.
A-mi schimba obiceiurile, a încerca să devin un altul, lăsându-mă vrăjit de puterea moralei, a face tot ceea ce îmi trece prin cap – aceasta era bucuria mea. Cărui fapt datoram aceasta? Să fi fost înzestrat cu un al doilea simţ? Sau cu una dintre acele însuşiri care – atunci când îi treci marginea – te duce la nebunie?
N-am iscodit niciodată obârşia acestei puteri. O am şi mă slujesc de ea – asta-i tot. Trebuie numai să ştiţi că, încă de pe atunci, mă străduiam să analizez elementele ce alcătuiesc acea masă eterogenă ce se numeşte popor – încât ajunsesem să-l cunosc şi să-l preţuiesc, cu însuşirile lui bune şi rele. Începusem să ştiu ce aş putea găsi în mahalaua mea, pepinieră a revoluţiilor1, şi care cuprindea laolaltă, eroi, inventatori iscusiţi, savanţi încercaţi, netrebnici, ticăloşi – virtuţi şi vicii, toate deopotrivă de stâlcite de sărăcie, înăbuşite de nevoi, înecate în vin, roase de alcooluri tari.
Nici nu vă puteţi închipui câte aventuri irosite, câte drame date uitării nu zac în acest oraş al durerii! Ce de lucruri groaznice sau frumoase! Nicicând imaginaţia nu va atinge şi nici nu va putea descoperi tot ce se-ascunde cu adevărat.
Ca să dai de aceste admirabile scene tragice ori comice – capodopere iscate dintr-un hazard – ar trebui să coborî mult prea jos. Nici nu ştiu bine cum de am putut păstra atâta timp, fără a vă istorisi, întâmplarea ce urmează şi care face parte din acele stranii povestiri rămase în tolba de unde aducerile aminte le scot la iveală doar întâmplător. – ca pe un loz de loterie… Mai păstrez încă multe, la fel de ciudate, adunate cu vremea, unele peste altele… Dar, credeţi-mă, le va veni şi lor rândul.
Într-o zi, îngrijitoarea mea, nevasta unui muncitor, mă rugă să-i fac cinstea să poftesc la nunta uneia din surorile sale. Ca să vă daţi seama ce putea fi o atare nuntă, e de ajuns să amintesc faptul că pe această nenorocită, care venea în fiece dimineaţă să-mi facă patul, să-mi cureţe pantofii, să-mi perie hainele, să deretice prin odaie şi să-mi gătească prânzul – o plăteam cu patruzeci de bani pe lună; restul timpului se ducea să învârtească o manivelă mecanică şi cu această îndeletnicire mai câştiga încă zece bani pe zi! Bărbatul ei, un tâmplar de mobilă, câştiga patru franci. Gospodăria lor mai număra şi trei copii, astfel că abia de-şi puteau agonisi pâinea zilnică. Niciodată n-am întâlnit oameni de o cinste atât de desăvârşită ca omul şi femeia aceasta.
