I. PRIMELE GREŞELI.
TÂNĂRA DOMNIŞOARĂ.
Era la începutul lunii aprilie 1813, într-o duminică a cărei dimineaţă făgăduia una dintre acele frumoase zile, când parizienii îşi văd, pentru întâia oară în an, pavajul fără noroaie şi cerul fără nori. Spre amiază, o cabrioletă falnică, trasă de doi cai focoşi, intră în strada Rivoli prin strada Castiglione şi se opri în spatele mai multor echipaje staţionate la poarta de fier de curând deschisă, din dreptul terasei des Feuillants. Zvelta trăsură era condusă de un bărbat cu înfăţişarea îngândurată şi bolnăvicioasă; părul uşor cărunt abia îi acoperea capul galben, îmbătrânindu-l înainte de vreme. Zvârli hăţurile unui lacheu ce venea călare în urma trăsurii şi coborî spre a lua în braţe o tânără a cărei frumuseţe delicată atrase atenţia celor ce-şi iroseau vremea plimbându-se pe terasă. Mărunţica domnişoară se ridică în picioare pe marginea trăsurii şi apoi se lăsă, cu graţie, cuprinsă de mijloc, petrecându-şi braţele pe după gâtul însoţitorului său, care o aşeză pe trotuar fără a-i fi şifonat garnitura rochiei de rips verde. Un îndrăgostit n-ar fi dovedit atâta grijă. Necunoscutul era, de bună seamă, tatăl acelei copile care, fără a-i mulţumi, îl luă familiar de braţ şi îl târî zorită spre grădină. Bătrânul observă privirile admirative ale câtorva tineri, şi tristeţea întipărită pe chipul său se şterse pentru o clipă. Cu toate că atinsese de mult vârsta la care bărbaţii trebuie să fie sătui de amăgitoarele plăceri pe care le dă vanitatea, bătrânul surâse.
— Oamenii te cred soţia mea, spuse el la urechea tinerei, umflându-şi pieptul şi călcând cu o încetineală care-o exaspera.
Părea că bătrânul cochetează cu fiica sa şi că se bucură, poate mai mult chiar decât ea, de ocheadele pe care curioşii le aruncau spre picioruşele-i încălţate în nişte brodechini de brunei cafenii, spre talia-i delicios desenată de o rochie cu ghempă şi spre gâtul gingaş pe care un guleraş brodat nu-l acoperea în întregime. Mişcările mersului ridicau pentru o clipă rochia tinerei fete, lăsând să se vadă, deasupra brodechinilor, rotunjimea unei pulpe fin reliefate de un ciorap de mătase ajurat.
Aşa încât, mulţi dintre cei ce se plimbau pe acolo începură să se vânzolească pe lângă cei doi, spre a admira sau spre a mai privi o dată chipul împrejurul căruia fluturau câteva bucle de păr negru şi a cărui culoare albă îmbujorată era sporită atât prin luciul mătăsii de atlaz trandafiriu ce căptuşea eleganta-i pelerină, cât şi prin dorinţa şi nerăbdarea ce străluceau în fiecare trăsătură a acelei drăgălaşe fiinţe. O dulce maliţie însufleţea frumoşii-i ochi negri şi migdalaţi, adumbriţi de nişte sprâncene delicat arcuite, mărginiţi de gene lungi şi scăldaţi într-o lumină pură. Sănătatea şi tinereţea îşi desfăşurau comorile pe acest chip răzvrătit şi pe acest bust care rămânea mlădios totuşi, în ciuda centurii ce pe atunci se purta dedesubtul sânilor.
Fără să ia aminte la omagii, tânăra fată privea cu un fel de îngrijorare către palatul Tuileries, evident ţinta zoritei sale plimbări. Era douăsprezece fără un sfert. Oricât de matinală părea această oră, o mulţime de doamne, care toate vroiseră să-şi etaleze toaletele, se întorceau dinspre Palat, nu însă fără a-şi întoarce capul, cu un aer îmbufnat, reproşându-şi parcă faptul că veniseră prea târziu pentru a se mai bucura de un spectacol dorit. Câteva vorbe rostite cu supărare de aceste frumoase doamne dezamăgite, vorbe prinse din zbor de către gingaşa necunoscută, o îngrijorară în mod deosebit. Bătrânul urmărea cu un ochi mai degrabă curios decât înveselit semnele de nerăbdare şi de nelinişte ce se învolburau pe încântătorul chip al tovarăşei sale, şi o observa poate cu prea multă grijă ca să nu fi avut vreun ascuns gând părintesc.
Duminica aceea era a treisprezecea din anul 1813. Peste două zile, Napoleon pleca în fatala campanie în care, rând pe rând, avea să-i piardă pe Bessiferes şi pe Duroc, să câştige memorabilele bătălii de la Litzen şi de la Bautzen, să se vadă trădat de Austria, de Saxa, de Bavaria şi de Bernadotte, şi să dea teribila bătălie de la Leipzig. Magnifica paradă comandată de împărat avea să fie ultima dintre cele ce stârniseră de atâta vreme admiraţia parizienilor şi a străinilor. Vechea gardă avea să execute pentru ultima oară savantele manevre a căror pompă şi precizie îl uimiseră uneori până şi pe acest uriaş ce se pregătea atunci pentru duelul său cu Europa. Un sentiment trist mâna spre Tuileries o mulţime strălucită şi curioasă. Fiecare părea că ghiceşte viitorul şi presimţea că, poate, adeseori închipuirea va trebui, mai târziu, să zugrăvească din amintiri tabloul scenei pe care-o trăiau, după ce vremurile eroice ale Franţei vor fi căpătat, aşa cum au căpătat astăzi, culori aproape legendare.
— Să mergem ceva mai repede, tată! Spuse tânăra domnişoară cu un aer de nerăbdare, trăgându-l după ea pe bătrân; aud tobele.
— De-abia intră trupele la Tuileries, răspunse el.
— Sau defilează! Toată lumea pleacă! Replică ea, cu o amărăciune copilărească, ce-l făcu pe bătrân să surâdă.
— Parada nu începe decât la douăsprezece şi jumătate, spuse tatăl, abia ţinându-se în urma zoritei sale fiice.
Dacă ai fi văzut mişcarea pe care o făcea ea cu braţul drept, aţi fi zis că se ajută de el ca să alerge. Mânuţa-i elegant înmănuşată mototolea cu nerăbdare o batistă şi părea vâsla unei bărci despicând undele. Bătrânul surâdea din când în când, dar mai adesea o expresie îngrijorată îi întrista pentru o clipă faţa uscată Dragostea lui pentru frumoasa-i fiică îl făcea să admire prezentul, dar tot pe atâta să se şi teamă de viitor. Părea că-şi spune: „E fericită astăzi, dar va fi aşa întotdeauna?” Căci bătrânii sunt foarte înclinaţi să înzestreze cu mâhnirile lor viitorul celor tineri.
Când tatăl şi fiica ajunseră sub peristilul pavilionului în vârful căruia flutura drapelul tricolor şi pe unde cei ce se plimbă trec din grădina Tuileries în Carrousel, santinelele le strigară cu voce gravă:
— Nu se mai trece!
Copila se ridică în vârful picioarelor şi putu să zărească o mulţime de doamne elegante ce se înghesuiau în jurul celor două laturi ale vechii arcade de marmură pe unde trebuia să iasă împăratul.
— Uite, tată, acuma vezi şi tu că am plecat prea târziu!
