A şti să vinzi, a putea să vinzi şi a vinde! Nici nu bănuieşte lumea câte aspecte grandioase ale Parisului sunt datorate acestor trei feţe ale aceleiaşi probleme. Strălucirea magazinelor tot atât de bogate cât erau şi saloanele nobilimii înainte de 1789, splendoarea cafenelelor umbrind adesea, şi încă foarte uşor, pe aceea a stilului neo-Versailles2, farmecul tejghelelor încărcate, distrus în fiecare seară şi refăcut în fiecare dimineaţă, eleganţa şi bunăvoinţa tinerilor în relaţiile cu cumpărătoarele, fizionomiile îmbietoare şi toaletele domnişoarelor menite să-i atragă pe cumpărători şi, în sfârşit, mai de curând, adâncimea, suprafeţele imense şi luxul babilonian din marile magazine unde negustorii monopolizează specialităţile, grupându-le totodată. Toate acestea nu înseamnă nimic!.. Până aici, nu e încă vorba decât de a plăcea ochiului celui mai avid şi mai blazat, care s-a dezvoltat vreodată la om din timpul romanilor încoace şi ale cărui pretenţii au devenit neţărmurite datorită eforturilor celei mai rafinate civilizaţii. E vorba de ochiul parizienilor!..
Ochiul acesta consumă focuri de artificii în valoare de o sută de mii de franci, palate de sticlă multicoloră întinse pe doi kilometri şi înalte de şaizeci de picioare3, feerii în paisprezece teatre în fiecare seară, panorame mereu reînnoite, nesfârşite expoziţii de capodopere, lumi întregi de durere şi universuri de bucurii plimbându-se pe bulevarde sau rătăcind pe străzi, vrafuri de zorzoane carnavaleşti, douăzeci de opere ilustrate în fiecare an, o mie de caricaturi, zece mii de viniete, litografii şi gravuri. Ochiul acesta arde în fiecare seară gaz de cincisprezece mii de franci; în sfârşit, ca să-l mulţumească, Parisul cheltuieşte anual câteva milioane cu amenajarea perspectivelor şi grădinilor. Şi acestea tot nu însemnează nimic… nu reprezintă decât latura materială a chestiunii. Da, după părerea noastră, toate acestea sunt puţin lucru în comparaţie cu sforţările minţii, cu şiretlicurile demne de Moličre desfăşurate de cei şaizeci de mii de vânzători şi patruzeci de mii de domnişoare când asaltează punga cumpărătorului, întocmai cum peştişorii se reped grămadă la bucăţile de pâine care plutesc pe apele Senei.
Gaudissart, la locul lui în magazin, este cel puţin egal, în ceea ce priveşte capacitatea, isteţimea, ghiduşia, filosofia, cu ilustrul comis-voiajor, devenit tipul acestui trib. Odată ieşit din magazinul său, din patria sa, el este ca un balon dezumflat; aptitudinile sale le datorează numai mediului său negustoresc, la fel cum actorul este sublim numai pe scenă. Deşi, în comparaţie cu alţi funcţionari comerciali din Europa, vânzătorul francez este mai instruit decât ei şi poate, la nevoie, să vorbească despre asfalt, despre balul Mabille4, despre polcă sau literatură, cameră şi revoluţie, el este nemaipomenit de prost îndată ce-şi părăseşte trambulina, metrul şi farmecele sale de comandă; dar acolo, pe marginea rigidă a tejghelei, cu vorba pe buze, cu ochii pe muşteriu, cu şalul în mână5, îl întrece pe marele Talleyrand6; e mai deştept decât Désaugiers7, mai fin decât Cleopatra, valorează cât Monrose8 şi Modissart; dar în prăvălia lui, Gaudissart l-ar fi tras pe sfoară pe Talleyrand.
Să explicăm acest paradox printr-un exemplu.
Două ducese flecăreau lângă acest ilustru prinţ: doreau să aibă o brăţară. Trebuia să vină un vânzător cu nişte brăţări de la cel mai mare bijutier din Paris. Soseşte un Gaudissart înarmat cu trei brăţări, trei minuni; cele două femei nu ştiau pe care s-o aleagă. Alegerea este scânteia inteligenţei! Şovăiţi cumva?.. S-a terminat, vă păcăliţi. Gustul nu are două inspiraţii. În sfârşit, după zece minute, este consultat şi prinţul; le vede pe ducese luptându-se cu miile de unghiuri ale îndoielii între două dintre cele trei bijuterii care erau mai deosebite; căci dintr-o ochire una o fost scoasă din cauză. Prinţul nu-şi întrerupe lectura, nici nu se uită la brăţări, el scrutează pe vânzător.
— Pe care ai alege-o dumneata pentru iubita dumitale? îl întrebă el.
Tânărul îi arătă una din brăţări.
— În cazul acesta, ia-o pe cealaltă, şi două femei vor fi fericite, răspunse cel mai subtil dintre diplomaţii moderni; şi dumneata, tinere, fă-o fericită, din partea mea, pe iubita dumitale.
Cele două graţioase femei surâd, iar vânzătorul se retrage tot atât de măgulit de darul prinţului cât şi de părerea bună pe care acesta o are despre el.
O femeie coboară din eleganta ei trăsură, oprită în strada Vivienne, în faţa unui somptuos magazin unde se vând şaluri; este însoţită de o altă femeie. Femeile sunt mai întotdeauna două în aceste soiuri de expediţii. Toate, în asemenea împrejurări, se plimbă prin zece magazine până să se hotărască; şi, în timp ce merg de la unul la altul, îşi bat joc de comedioara oferită de vânzător. Ia să vedem cine îşi joacă mai bine rolul, cumpărătoarea sau vânzătorul? Cine câştigă în acest vodevil?
Când e vorba să zugrăveşti cel mai însemnat lucru al comerţului parizian, anume vânzarea, e bine să rezumi problema referindu-te la o marfă tip. Deci, în această privinţă, şalul sau colierul de o mie de scuzi9, va provoca mai multe emoţii decât bucata de batist sau rochia de trei sute de franci. Dar, ah! străini din cele două lumi! dacă citiţi totuşi această fiziologie a facturii10, aflaţi că această scenă se joacă în magazinele cu noutăţi pentru stofuliţa de doi franci sau pentru voalul imprimat de patru franci metrul!
Cum oare să nu aveţi încredere, fie că sunteţi prinţese sau simple burgheze, în acest tinerel simpatic, cu obrazul catifelat şi rumen ca o piersică, cu ochi nevinovaţi, îmbrăcat aproape tot atât de bine ca şi… ca şi… vărul dumneavoastră şi înzestrat cu un glas moale, întocmai ca lâna pe care v-o desfăşoară? Sunt vreo trei-patru din aceştia. Unul, cu ochi negri, cu aer hotărât, vă spune cu un ton semeţ: „Poftiţi!” Altul, cu ochi albaştri şi înfăţişare ştearsă, cu vorba respectuoasă, despre care se spune: „Bietul băiat! nu face pentru comerţ!..” Cestălalt, mai mult blond, cu ochi plini de tinereţe şi voie bună, cu gluma pe buze şi înzestrat cu o energie, o veselie meridională. Un altul, roşcovan, cu barba răsfirată, inflexibil ca un comunist, sever, impozant, cu o cravată irezistibilă, cu vorba tăioasă.
