Fără îndoială, într-un viitor destul de apropiat, calea ferată va face să dispară câteva meserii, iar pe altele le va transforma, mai ales pe acelea privitoare la diferitele mijloace de transport folosite în prezent pentru a călători în împrejurimile Parisului. De asemenea, în curând, persoanele şi întâmplările care reprezintă părţile componente ale povestirii de faţă vor face ca această Scenă să aibă valoarea unui document arheologic. Nepoţii noştri nu vor fi oare încântaţi să ia cunoştinţă de materialul social al unei epoci despre care vor vorbi spunând „pe vremuri”? De exemplu, astăzi nu mai există pitoreştile coucous2, faetoanele care staţionau în Place de la Concorde încurcând circulaţia pe strada Cours-la-Reine3, acele coucous atât de înfloritoare un secol întreg şi atât de numeroase încă în anul 1830; şi chiar şi la cele mai atrăgătoare serbări câmpeneşti, în 1842 abia dacă mai zăreşti câte unul mergând pe drum.
În 1820, regiunile renumite pentru pitorescul lor şi cunoscute sub numele de Împrejurimile Parisului, încă nu aveau toate un serviciu regulat de transport public. Totuşi, Touchard tatăl şi fiul4 cuceriseră monopolul transporturilor pentru orăşelele cele mai populate, pe o rază de cincisprezece leghe, iar întreprinderea lor ocupa o clădire măreaţă pe strada Faubourg Saint-Denis. Deşi întreprinderea de transport Touchard era veche, se străduia în fel şi chip, poseda un capital mare şi avea toate avantajele pe care le oferă o centralizare puternică, găsise în faetoanele acelea din foburgul Saint-Denis un concurent teribil pentru punctele situate pe o rază de şapte-opt leghe de Paris. Pasiunea parizianului pentru viaţa la ţară e atât de puternică încât întreprinderile locale luptau la rândul lor cu destul folos împotriva Micilor-Mesagerii, cum era numită întreprinderea lui Touchard pentru a se deosebi de Marile-Mesagerii din strada Montmartre. Pe vremea aceea, succesul întreprinderii Touchard îi stimula pe oamenii de afaceri. Pentru cele mai neînsemnate localităţi din împrejurimile Parisului apărură deodată întreprinderi de transport cu trăsuri frumoase, rapide şi comode, plecând din Paris şi întorcându-se la ore fixe, în toate direcţiile şi pe o rază de zece leghe, şi care îşi făceau o concurenţă îndârjită. Învins în cursele de patru la şase leghe, acest coucou s-a mulţumit cu distanţele mici şi a mai trăit încă vreo câţiva ani. În sfârşit, şi-a dat duhul de îndată ce omnibuzele5 au demonstrat posibilitatea de a transporta optsprezece persoane într-un vehicul tras de doi cai. Astăzi, dacă din întâmplare va mai fi existând vreo pasăre din acestea cu zborul atât de împleticit6 în dugheană vreunui negustor de trăsuri vechi, acest coucou ar fi prin structura şi prin aranjamentul său obiectul unor cercetări savante, comparabile cu acelea ale lui Cuvier7 asupra animalelor găsite în carierele de ghips din Montmartre.
Micile întreprinderi, ameninţate de afaceriştii care luptau încă din 1822 împotriva mesageriei Touchard tatăl şi fiul, găseau de obicei un punct de sprijin în simpatia localnicilor din regiunea pe care o deserveau. De exemplu, antreprenorul, atât vizitiu cât şi proprietar al trăsurii, era un hangiu din regiune, care cunoştea bine oamenii, lucrurile şi socotelile lor. Îndeplinea cu iscusinţă toate comisioanele, nu cerea mare lucru pentru micile servicii făcute şi tocmai de aceea obţinea mai mult decât Mesageriile Touchard. Ştia să evite necesitatea unui acciz8. La nevoie, trecea peste ordonanţele privitoare la numărul pasagerilor pe care avea voie să-i ia. În sfârşit, era iubit de oamenii din popor. De aceea, când apărea un nou concurent, chiar dacă vechiul antreprenor localnic îşi împărţea zilele săptămânii cu noul venit, tot mai rămânea câte cineva care îşi amâna călătoria numai ca s-o facă tot în tovărăşia celui vechi, deşi caii, hamurile şi trăsura erau într-o stare nu tocmai liniştitoare.
Una dintre liniile pe care Mesageriile Touchard tatăl şi fiul încercaseră s-o monopolizeze, linia Mesageriilor Toulouse9, şi pentru care s-au luptat cel mai mult şi se mai luptă încă şi astăzi succesorii lor, fusese traseul Paris-Beaumont-sur-Oise, linie uimitor de productivă, deoarece trei companii o exploatau simultan în 1822. Zadarnic îşi reduceau tariful Micile-Mesagerii, zadarnic înmulţeau numărul curselor şi zadarnic construiau vehicule excelente, concurenţa se menţinea în continuare; într-atât poate fi de productiv un traseu de-a lungul căruia se înşiră orăşele ea Saint-Denis şi Saint-Brice, sate ca Pierrefitte, Groslay, Écouen, Poncelles, Moisselle, Baillet, Monsoult, Maffliers, Franconville, Presles, Nointel, Nerville etc. Până la urmă, Mesageriile Touchard şi-au prelungit traseul de la Paris la Chambly. Concurenţa a ajuns şi ea până la Chambly. Astăzi cursele Toulouse merg până la Beauvais.
Pe această şosea, calea spre Anglia, există un drum care o ia înspre un loc pe bună dreptate numit La Cave, având în vedere topografia sa, şi care duce la una dintre cele mai fermecătoare văi ale bazinului râului Oise, orăşelul L'Isle-Adam, localitate care se bucură de o dublă faimă, atât ca leagăn al familiei de L'Isle-Adam, astăzi stinsă10, cât şi ca vechea reşedinţă a Burbonilor-Conti11. L'Isle-Adam este un orăşel fermecător, străjuit de două sate mari, Nogent şi Parmain, amândouă renumite prin falnicele lor cariere de piatră care au furnizat materialele pentru cele mai frumoase clădiri din Parisul modern şi din străinătate, căci bază şi ornamentele coloanelor teatrului din Bruxelles sunt din piatră de Nogent. Deşi remarcabilă prin minunatele sale privelişti, prin castelele sale celebre pe care le-au construit prinţi, călugări sau renumiţi desenatori, ca Stors, Cassan, Le Val, Nointel, Persan etc., în 1822 această regiune fusese ferită de concurenţă şi era deservită de doi mesageri înţeleşi între ei în privinţa curselor.
