Loretă2 este un cuvânt decent născocit pentru a exprima condiţia unei femei sau femeia unei condiţii greu de numit şi pe care Academia Franceză, din pudoare, având în vedere vârsta celor patruzeci de membri ai săi, a neglijat să-l definească.
Când un cuvânt nou răspunde unui fapt social care nu putea fi numit fără a folosi o perifrază, succesul acelui termen este asigurat. De aceea, loreta a trecut prin toate clasele sociale, chiar şi în aceea în care nu va intra niciodată o loretă.
Termenul n-a fost creat decât în 1840 şi se datorează, fără îndoială, îngrămădirii acelor cuiburi de turturele în jurul bisericii Notre-Dame de Lorette. Aceste lucruri sunt scrise numai pentru etimologişti. Şi aceşti domni n-ar fi atât de stingheriţi dacă scriitorii din evul mediu ar fi avut grijă să descrie amănunţit moravurile, aşa cum facem noi în această epocă de analiză şi descrieri.
Domnişoara Turquet, sau Malaga, pentru că este cunoscută mai ales sub pseudonimul ei, este una dintre primele enoriaşe ale acestei fermecătoare biserici. Fata aceasta veselă şi plină de haz, neavând altă avere în afară de frumuseţea sa, dăruia, în timpul acestei povestiri, deplină fericire unui notar care avea în persoana notăriţei o soţie puţin cam prea habotnică, puţin cam prea ţeapănă, puţin cam prea rece pentru a-şi putea găsi fericirea la domiciliu.
Deci, într-o seară de carnaval, domnul Cardot ospătase, la domnişoara Turquet, pe Desroches avocatul, pe Bixiou caricaturistul, pe Lousteau foiletonistul, pe Nathan, ale căror nume cunoscute din Comedia umană fac inutilă orice încercare de-a le face portretul. Tânărul La Palférine, în ciuda titlului său de conte de obârşie tot atât de veche ca o stâncă – stâncă, vai! fără nici o vână de metal – onorase cu prezenţa sa domiciliul ilegal al notarului.
Dacă este adevărat că în casa unei curtezane nu vii pentru a mânca patriarhalul rasol de vacă, puiul costeliv de la masa conjugală şi salata familială, nu este mai puţin adevărat că nici nu se rostesc cuvinte ipocrite la modă într-un salon mobilat cu burgheze pline de virtute.
Ah! când oare vor deveni atrăgătoare bunele moravuri? Când oare femeile din lumea mare îşi vor arăta ceva mai puţin umerii şi ceva mai mult inima bună sau inteligenţa? Marguerite Turquet, Aspasia3 Circului Olimpic, este una dintre acele fiinţe sincere şi pline de viaţă cărora li se iartă totul din cauza naivităţii lor când păcătuiesc şi a judecăţii lor când se pocăiesc şi li se spune
— Cum face Cardot, care, deşi notar, este destul de spiritual: „înşală-mă bine!”
Să nu bănuiţi totuşi cine ştie ce grozăvii. Desroches şi Cardot erau băieţi prea cumsecade şi prea de mult timp în meseria lor pentru a nu sta pe picior de egalitate cu Bixiou, Lousteau, Nathan şi tânărul conte. Şi aceşti domni, deoarece făcuseră adesea apel la cei doi funcţionari oficiali, îi cunoşteau prea bine pentru a-i face să se dea în spectacol, cum s-ar spune în stil de curtezană. Conversaţia, parfumată de mirosul celor şapte ţigări, la început capricioasă ca o capră în libertate, se opri asupra strategiei desfăşurate la Paris în nesfârşita bătălie care se dă între creditori şi debitori. Dar dacă binevoiţi să vă amintiţi de viaţa şi antecedentele comesenilor, cu greu aţi fi găsit la Paris oameni mai pricepuţi în această materie: unii dintre ei profesionişti străluciţi, ceilalţi artişti păreau nişte judecători glumind cu împricinaţii. Cauza întorsăturii pe care o lua conversaţia era o serie de desene reprezentând scene din Clichy4 făcute de Bixiou. Era miezul nopţii. Aceste personaje, împărţite în grupuri în salon, în jurul mesei şi în faţa focului, se ocupau cu acele caricaturizări care nu numai că nu sunt înţelese şi posibile decât la Paris, dar, mai mult chiar, nu se fac şi nu pot fi înţelese decât în zona cuprinsă între cartierul Montmartre şi strada de la Chaussée-d'Antin, de la înălţimile străzii Navarin până la linia bulevardelor.
În zece minute, au fost trecute în revistă cugetările adânci, marea şi mica morală, toate glumele deocheate asupra acestui subiect, care mai fuseseră epuizate cam pe la 1500 de Rabelais. Nu e uşor să renunţi la acest foc de artificii încheiat prin această ultimă salvă trasă de Malaga:
— Toate acestea sunt spre folosul cizmarilor, spuse ea. Am renunţat la o modistă care-mi stricase două pălării. A venit furioasă de douăzeci şi şapte de ori ca să-mi ceară douăzeci de franci. Ea nu ştia că n-avem niciodată douăzeci de franci. Poţi avea o mie de franci sau poţi trimite la notar după cinci sute de franci, dar douăzeci de franci n-am avut în viaţa mea. Bucătăreasa sau camerista mea au poate, împreună, douăzeci de franci. Eu n-am decât credit şi l-aş pierde împrumutând de la cineva douăzeci de franci. Dacă aş cere douăzeci de franci, nimic nu m-ar mai deosebi de confraţii mei care se plimbă pe bulevard.
— Ai plătit modista? întrebă La Palférine.
— Ei aş! eşti prost? îi răspunse ea făcând cu ochiul: azi-dimineaţă a venit pentru a douăzeci şi şaptea oară, iată de ce v-am povestit toate astea.
— Cum ai reuşit? întrebă Desroches.
— Mi-a fost milă de ea şi… i-am comandat pălărioara pe care, până la urmă, am născocit-o eu, ca să ies din modelele obişnuite. Dacă reuşeşte s-o facă, domnişoara Amanda nu-mi va mai cere nimic, viitorul ei este asigurat.
— Lucrul cel mai însemnat pe care l-am văzut în acest soi de luptă, spuse domnul Desroches, zugrăveşte, după părerea mea, Parisul, pentru oamenii care-l studiază, mult mai bine decât toate tablourile în care se zugrăveşte întotdeauna un Paris ciudat. Vă credeţi foarte tari dumneavoastră, spuse el privindu-l pe Nathan şi Lousteau, pe Bixiou şi pe La Palférine; însă suveran, în această privinţă, este un oarecare conte, ocupat acum să se căpătuiască, şi care, la vremea lui, a fost socotit drept cel mai destoinic, mai dibaci, mai şiret, mai priceput, mai cutezător, mai subtil, mai hotărât şi mai prevăzător dintre toţi piraţii cu mănuşi, cu cabrioletă şi cu purtări alese care au navigat, navighează şi vor naviga pe apele vijelioase ale Parisului. Fiind lipsit de scrupule, politica sa particulară a fost condusă după principiile care conduc politica guvernului englez. Până la căsătoria lui, viaţa sa a fost o neîntreruptă luptă, ca aceea a lui… Lousteau, spuse el. Eram şi sunt şi azi avocatul lui.
