N-am văzut niciodată pe nimeni, dacă mă gândesc chiar şi la personalităţile de azi, cu o înfăţişare atât de impresionantă ca a acestui om; studierea fizionomiei sale inspira, la început, un sentiment plin de melancolie şi sfârşea prin a da o senzaţie aproape dureroasă.
Era o oarecare armonie între persoană şi nume. Acest Z., care preceda numele de Marcas şi se vedea pe adresa scrisorilor sale, nelipsind niciodată din iscălitură, această ultimă literă a alfabetului îţi trezea în minte nu ştiu ce idee fatală.
Marcas! repetaţi-vă dumneavoastră înşivă acest nume format din două silabe: nu-i găsiţi oare o semnificaţie sinistră? Nu vi se pare că omul care îl poartă este ursit să fie martirizat? Deşi ciudat şi sălbatic, acest nume are totuşi dreptul să fie transmis posterităţii: este bine compus, se pronunţă uşor, este scurt, aşa cum se cere unor nume celebre. Nu e tot atât de plăcut la auz, pe cât e de straniu? Însă nu vi se pare neterminat? Nu aş vrea să-mi iau răspunderea afirmaţiei că numele nu are nici o influenţă asupra destinului. Între întâmplările vieţii şi numele oamenilor există concordanţe misterioase şi inexplicabile, sau vizibile nepotriviri care surprind; adesea au ieşit la iveală corelaţii depărtate2, dar cu efect sigur. Planeta noastră e un întreg, totul se înlănţuie. Cine ştie, poate vreodată se va reveni la ştiinţele oculte.
Dumneavoastră nu vedeţi în forma lui Z o atitudine contrariată? Această formă nu înfăţişează oare zigzagul întâmplător şi straniu al unei vieţi chinuite? Ce vânt a suflat peste această literă care, în orice limbă ar fi admisă, abia domină cincizeci de cuvinte: Marcas se numea Zéphirin. Sfântul Zéphirin este foarte venerat în Bretania. Marcas era breton.
Mai examinaţi puţin acest nume: Marcas! Toată viaţa omului este cuprinsă în împreunarea fantastică a acestor şapte litere. Şapte! Cel mai semnificativ din numerele cabalistice. A murit la treizeci şi cinci de ani, deci viaţa lui a durat şapte lustri3. Marcas! Nu vă face impresia unui obiect preţios care, căzând, se sparge, cu sau fără zgomot?
Terminam Dreptul în 18364, la Paris. Stăteam pe atunci în strada Corneille, într-un hotel locuit în întregime de studenţi, unul dintre acele hoteluri cu o scară în spirală în fund, luminată întâi din stradă, apoi prin ferestruicile din calcan şi, în cele din urmă, printr-un luminator. Erau patruzeci de camere, mobilate aşa cum se mobilează încăperile destinate studenţilor. Ce-i trebuie tineretului mai mult decât se găseşte acolo: un pat, câteva scaune, o comodă, o oglindă şi o masă? Cum mijeşte soarele, studentul deschide fereastra. Dar, în această stradă nu sunt vecine să le faci curte. În faţă, Odeonul5, închis de mult, oferă privirii zidurile lui care încep să se înnegrească, ferestruicile lojilor şi vastul său acoperiş de ardezie. Nu eram destul de bogat, ca să am o cameră frumoasă, nu puteam nici măcar să am una pe seama mea. Juste şi cu mine împărţeam o odaie cu două paturi, la etajul al cincilea.
De partea cealaltă a scării, nu se aflau decât camera noastră şi o alta, mai mică, ocupată de Marcas, vecinul nostru. Timp de şase luni, Juste şi cu mine n-am ştiut nimic de această vecinătate. O bătrână care administra hotelul ne spusese că odaia cea mică era locuită, dar adăugase că nu vom fi supăraţi, persoana fiind extrem de liniştită. Într-adevăr, şase luni nu ne-am întâlnit vecinul şi nici n-am auzit vreun zgomot la el, cu toată subţirimea zidului despărţitor, unul dintre acei pereţi din scânduri tencuite, atât de obişnuiţi în casele din Paris.
Camera noastră, înaltă de şapte picioare6, avea un tapet urât, albastru cu bucheţele. Podeaua vopsită nu cunoştea lustrul dat de parchetari. Nu aveam în faţa paturilor decât un preş sărăcăcios. Coşul căminului ieşea prea brusc pe acoperiş şi scotea atâta fum, că am fost nevoiţi să instalăm pe socoteala noastră o sobiţă de tuci. Paturile noastre erau nişte culcuşuri din lemn vopsit, asemenea celor din internate. Pe cămin nu era niciodată nimic altceva decât două sfeşnice de aramă, cu sau fără lumânări, pipele noastre, tutun împrăştiat sau strâns în săculeţ; în afară de asta, mici grămăjoare de cenuşă depusă de oaspeţi sau adunată chiar de noi când fumam. Două perdele de indiană alunecau pe vergele la fereastră, într-o parte şi în alta fiind agăţate două mici etajere din lemn de cireş, cunoscute de toţi cei care s-au vânturat prin Cartierul Latin şi unde îngrămădeam puţinele cărţi necesare studiilor noastre. Cerneala din călimară era totdeauna ca o lavă încremenită în craterul unui vulcan. Orice călimară nu poate, oare, astăzi, să devină un Vezuviu? Peniţele strâmbate serveau la curăţatul pipelor noastre. Contrar legilor creditului, hârtia era la noi mai rară decât banii.
Cum se poate nădăjdui ca oameni tineri să-şi petreacă zilele în astfel de hoteluri? De aceea studenţii studiază în cafenele, la teatru, pe aleile Luxembourgului, pe la midinete, peste tot, chiar şi la Facultatea de drept, numai în camera lor infectă nu, infectă dacă e vorba de învăţat, dar delicioasă pentru pălăvrăgeală şi fumat. Aşterneţi o faţă pe această masă, imaginaţi-vă ospăţul improvizat, furnizat de cel mai bun restaurant din cartier, patru tacâmuri şi două fete, litografiaţi această scenă de interior, şi chiar o bigotă nu se poate opri să nu zâmbească.
Nu ne gândeam decât să ne distrăm. Motivul ştrengăriilor noastre se trăgea din partea cea mai serioasă a politicii actuale.
Juste şi cu mine nu vedeam nici un loc potrivit pentru noi în cele două profesii spre care părinţii noştri ne obligau să ne îndreptăm. Sunt o sută de avocaţi, o sută de medici pentru un client. Mulţimea înfundă aceste două căi care par că duc spre avere; de fapt sunt două arene: te omori, te lupţi acolo, nu cu săbiile, nici cu armele de foc ci prin intrigi şi calomnii, prin muncă îngrozitoare, dând adevărate bătălii ale inteligenţei, tot atât de ucigătoare cât au fost cele din Italia pentru soldaţii republicani7. Astăzi, când totul este o luptă a inteligenţei, trebuie să ştii să şezi câte patruzeci şi opt de ore în şir pironit pe fotoliu în faţa unei mese, cum stătea un general două zile călare pe cal. Afluenţa postulanţilor a obligat medicina să se împartă în categorii: avem medicul care scrie, medicul care profesează, medicul om politic şi medicul militant, patru feluri deosebite de a fi medic, patru sectoare care s-au umplut.
