Prima: SECURIŞTII.
Către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, Domnului Procuror general al României, Ilie Botos.
Numele meu este Paul GOMA. Sunt născut la 2 octombrie 1935 în Mana-Orhei, Basarabia, în prezent domicilez în Franţa, Paris 20-eme arr., rue Bisson 27-29 (Certificat de refugie libere par le Ministere des Affaires Etrangeres, l'Office Francais des Refugies et Apatrides no. 0111061, valable jusqu'au 25/04/2006).
În urmă cu 27 (douăzeci şi şapte) ani – la 20 noiembrie 1977 – intram în Franţa protectoare, alungat din ţara mea, România. Vreme de 12 (doispre zece) ani, în exil am militat activ pentru liberarea ţării mele de comunism şi de securism (Răul Absolut). Însă, vai, la 22 decembrie 1989 a avut loc un putsch de pe urma căruia Securitatea, sub altă firmă, dar cu exact aceeaşi structură-natură continuă „activitatea” nocivă, distrugătoare a fiinţei naţionale, terorizându-i, sfidându-i pe nefericiţii mei compatrioţi, eterne victime.
În curând se vor împlini 15 (cincisprezece) ani de când, pasămite, „comunismul a căzut”, „Securitatea a fost desfiinţată-pedepsită” – însă (acum mă autocitez, extrăgând din răspunsul dat, în 1992, lui Mircea Snegur, care mă invita „acasă, în Basarabia” şi lui Ion Iliescu, cel care mă poftea în România în 2002): „Nu călătoresc în ţări comuniste unde domneşte, în continuare, KGB-ul – la Chişinău şi Securitatea, fiica sa credincioasă – la Bucureşti”.
Dacă afirmaţiile mele ar fi (fost) false, calomnioase, atunci cum se explică prezenţa, în toate structurile de stat şi de partid – nu e o scăpare! E un adevăr – a activiştilor dinainte de 89? Cum se explică prezenţa în Securitate (nu: în „fosta Securitate” cum cer să i se spună securiştii, ci în acelaşi blestemat „Organ”), a tuturor criminalilor care ne-au terorizat de când ne-au ocupat ruşii, în 23 august 1944? Cine poate explica sutelor de mii (nu milioanelor?) de victime ale Terorii de Stat şi de Partid, citeşte: Securitatea, „necesitatea” prezenţei obraznice, sfidătoare – în afaceri, în presă, mai ales la televiziune – a notoriilor bolşevici ca Brucan, Mizil, Pavel Câmpeanu, Burtică, Iliescu – a torţionarilor cunoscuţi de toată populaţia penitenciară a României (. Penitenciare) ca Gheorghe Crăciun, Victor Achim, Ristea Priboi, Mihai Pelin, Onişor Oniţiu, Gheorghe Enoiu, Nicolae Pleşiţă, Mihai Caraman?
În această „Românie liberă, democrată” mă poftea Iliescu, explicându-mi că. Ce a fost, a fost, acum e altceva, hai să ne reconciliem (!), să ne avem ca fraţii – căci toţi suntem români?
Dar eu nu sunt român – ca Brucan, Mizil, Burtică; român, eu – ca Petre Roman? Ca Talpeş? Ca fraţii Păunescu, Voiculescu, Cataramă?; „român” -ca Enoiu?; ca Pleşiţă?
Eu sunt – ca milioane de alţi compatrioţi – român-ca-victimă a ticăloşilor care, în 15 ani de „reflecţie”, nu şi-au recunoscut grelele păcate şi nu şi-au cerut iertare celor pe care îi hăituiseră, ameninţaseră, şantajaseră, umiliseră -pe ei şi pe famiile lor până la a şaptea spiţă – arestaseră, torturaseră, droga-seră, internaseră „la nebuni” – deportaseră, uciseseră.
Ei, eternii securişti vor pretinde că nu se simt vinovaţi, fiindcă. Niciodată, nici o „instanţă” nu le ceruse asta (să recunoască faptele lor rele, să ceară iertare pentru ele);
Ei, eternii securişti vor mai pretinde că nu au de ce să se recunoască vinovaţi, ei fiind militari-în-campanie, or militarul execută ordinul, nu îl discută.
Şi nicicând, nimeni nu le-a dat peste bot astfel: „Dacă nu s-a găsit încă nici o „instanţă„ care să vă ceară asta, înseamnă că România nu este deloc „democrată, liberală„ şi că a devenit urgent (după 15 ani!) să se introducă acele instanţe. Dacă Americanii nu ţin seamă de dosarele voastre, ale criminalilor, când cooptează în NATO – Europenii („vechi„), da: îşi imaginează obraznicii-escrocii-impostorii de pe Dâmboviţa că Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Marea Britanie vor primi în Comunitatea Europeană o ţară care nu 1-a judecat pe generalul sovietic Mihai Caraman pentru acţiunile lui anti-Europa, anti-NATO, în serviciul URSS?; nici pe Pleşiţă, mână dreaptă a lui Ceauşescu, prieten şi comanditar al teroristului Carlos?; „Securitatea voastră nu a fost şi nu este Armată (ba totdeauna a acţionat împotriva Armatei ţării), ci o Terifiantă Poliţie, iar voi, „luptătorii” ei, chiar purtând grade, nişte vulgari poliţai care în viaţa voastră nu aţi fost capabili să prindeţi un singur spion sovietic (cum se laudă „patrioţii” Achim, Enoiu, Pleşiţă); salariul crimei, uriaşele avantaje materiale prin care vă deosebeaţi de restul populaţiei fuseseră zmulse de la gura numitei populaţii, pentru a vă plăti pe voi, terorizatorii aceleiaşi populaţii”.
Ca să scurtez: pentru că „instanţele” nu au existat, deci nu au mişcat vreme de 15 ani, eu, una dintre victimele permanente ale Securităţii, îi acuz pe cei care ne-au chinuit vreme de decenii, iar acum ne râd în nas, ca să ne demonstreze că nimic nu s-a schimbat în România, că în România nu există legi împotriva criminalilor securişti.
Pentru a proba acuzaţiile, pun la dispoziţia Dvs. două cărţi de mărturii, în versiune originală, românească, Culoarea curcubeului şi Soldatul câinelui, apărute în 1990 şi în 1991 la Bucureşti însă în traducere franceză, germană, neerlandeză au fost cunoscute în Occident din 1979. Deasemeni un text (Cod „Bărbosul”) ce va fi editat în 2005, alcătuit din documente primite de la CNSAS prin istoricul Stejărel Olaru (care este împuternicitul meu de a depune această plângere la Parchet în numele meu şi de a-i urmări cursul).
Cer să fie traduşi în faţa instanţei următorii securişti – în ordinea cronologică a „vigilenţei patriotice” a lor:
1. Buzescu Ion, în 1949 maior şi comandant al Securităţii din Mediaş; subalternul său, căpitanul (?) 2. Paszty. Aceştia au fost cei mai zeloşi (citeşte: sălbatici) „anchetatori” ai celor peste cincizeci de locuitori ai comunei Buia, jud. Târnava Mare, arestaţi în februarie 1949, în urma unei provocări a Securităţii, având scopul „preparării” (citeşte: terorizării) lor pentru a „adera de bună voie” în colhoz. Ei şi nu doar ei au torturat pe toţi arestaţii – printre care pe tatăl meu şi pe mama mea. După şase luni arestaţilor li s-a dat drumul (colhozul se realizase, Buia făcea parte din primele 5 din ţară.), fără explicaţii, fără scuze.
