IANUARIE
Joi 3 ianuarie 2002
Eram convins că am început a nota din chiar 1 ianuarie. Voi fi pierdut. Hârtia.
Ieri am expediat vreo 30 plicuri cu Scrisoarea către S. D. (.) Ger. Am impresia că mi-a îngheţat – ca să spun aşa – leuşteanul.
Sâmbătă 5 ianuarie 2002
De-ale grădinăritului: azi a urcat temperatura de-asupra lui zero; aşa că am zăbovit mai mult pe balcon, am ridicat „perdeaua”, să văd rezultatul gerului de o săptămână: ei bine, florile mari, lemnoasele: sulfina, lavanda, rosmarinul – arată normal, chiar. Înflorite. Doar leuşteanul: frunzele i-au pălit, i s-au fleşcăit. Am pipăit pământul din vasele în care şed: e moale, aproape căldicel – faţă de bolovanii îngheţaţi din bacurile lăsate pe balustrada balconului. Sper că rădăcina leuşteanului nu a fost atinsă. Am mai îmbrobodit-o.
Cu astea mă ocup – şi cu Buteliile. Sunt aproape gata de. Fotocopiere.
Miercuri 9 ianuarie 2002
Lupan m-a anunţat: nu ia Basarabia. Mă aşteptam. Luni 14 ianuarie 2002
Am terminat cu calibrarea Buteliilor: 540 pagini îndesate. Şi a jurnalelor: 420. Urmează să fie copiate pe discuri.
Miercuri sau joi (sau marţi?) are să vină pe aici Bocholier. Sper să ne avem ca fraţii.
Duminică 20 ianuarie 2002
Azi tata ar fi împlinit 93 de ani – dacă n-ar fi murit la 58.
A fost Bocholier pe aici. Impresie foarte bună. Numai că. Nici el nu a câştigat la loterie, ca să traducă fără plată (deocamdată, sper eu.). A rămas să mai facă vreo 20 de pagini, cu acelea să mă prezint editorilor.
Dacă am să mă prezint cu Basarabia. Înainte de vizita lui Bocholier începusem a fi încercat de îndoială: a) îi interesează pe francezi o asemenea carte?; b) este Basarabia o carte bună? Cum nu am căpătat răspuns de la mine însumi, m-am mutat cu gândul la altă carte: Sabina. Am revăzut-o pe ici pe colo. Acum este gata de imprimat (din păcate, la imprimanta ordinatorului, nu la imprimeria editurii ALL, cum fusese promisă.
Culcer mi-a telefonat că 1-a contactat pe internet Andrei Vartic – vrea coordonatele mele. Eram încă în casa din Jean Moulin când au încetat contactele dintre noi. I-am scris în două sau trei rânduri pe singura adresa disponibilă redacţia revistei Basarabia: nu am primit răspuns. Am aflat mai târziu că nu mai era acolo. Bine, dar o scrisoare poate fi re-condusă, ori dată în mână destinatarului, nu? Ei bine, şi basarabenii sunt români: nu i-au transmis lui Vartic scrisorile mele, cu toate că noua echipă mă contactase pentru colaborare: Irina Nechit, cunoscută la Die (Drome) în toamna lui 1996, promisese că la Paris are să mă viziteze (împreună cu Galaicu-Păun). N-a (u) venit – atunci am înţeles că Buzura îşi băgase coada lui de Fărăviolenţist purtător de cuvânt al Securităţii, îi va fi şantajat cu banii: dacă-i mai publică pe Grigurcu şi pe Goma, nu le mai dă fond. Iar ei au ascultat. Ce nu face basarabeanul ştiutor de carte pentru un fond, acolo – ca Vitalie Cibotariu, de la Contrafort – şi argat al lui Buzura. O să-i retelefonez lui Culcer, am să-1 rog să-i transmită el pe internet adresa mea.
Ieri am fost la doctor. Saburina mi-a dat alt medicament. Încă din cabinetul ei m-am simţit mult mai bine.
Marţi 22 ianuarie 2002
Am terminat pregătirea textului Gherla/Lăţeşti: 240 pagini. Iarăşi sentiment de gol. Nu mai văd unde pun piciorul.
Sâmbătă 26 ianuarie 2002
Am ajuns şi azi. Între timp am pregătit Bonifacia – să fie.
Aceeaşi senzaţie plăcută-neplăcută, înălţătoare-depresivă, exci-tantă-provocatoare de greaţă: muzica. Eram gata să spun: muzica altora, la care eu particip doar ca auditor, însă e sigur: dacă aş fi eu compozitor sau doar interpret (oricum, productor de), nu m-aş simţi mai bine.
Am încercat să desluşesc această stare în Sabina. Nu cred că am reuşit să mă fac înţeles – de mine. Nu am izbutit să-mi fac un desen, ca să văd, eu: muzica, pentru mine e ca un drog, ca un viciu, ca o vrajă (în sensul: vrăjit de vrăjitoria unei vrăjitoare: substanţă, femeie). Oricum: sânt fericit, în extaz atâta vreme cât mă aflu în muzică -dar brusc nefericit – ca după dragoste trupală – când mă trezesc (din muzică) şi constat că pierd timpul, că pierd ascuţişul cu care percepeam lumea. Să mă despart de muzică – ce păcat, ce durere, era atât de bine, atât de la adăpost în ea. Dar o fac. Nu pentru că mi-ar plăcea (să mă desparte de ea), ci probabil pentru că am ajuns să am antrenament în materie de despărţiri. De privări. De lipsări.
Jumătate din viaţă mi-a fost anihilată, amputată de lipsuri materiale: sărăcie, mediu social, condiţie de marginal (refugiat); de cealaltă jumătate de viaţă m-am ocupat eu însumi, eu mi-am stricat-o, interzicându-mi acele plăceri care m-ar fi făcut vulnerabil în faţa Balaurului politico-poliţist: Securitatea.
Din acest motiv nu am avut maşină (automobil) – sărac eram, dar ce nu făcea românul sărac, pentru a avea maşină? Ei bine, eu m-am. Abţinut (şi nu a fost din cale-afară de greu): o maşină făcea să se multiplice cu 10 (numai?) pericolul de a. avea o întâlnire (cu totul şi cu totul întâmplătoare) cu un tractor d-al nostru, dân popor;
Din acest motiv m-am abţinut de la băutură. Încă o dată: sărăcia nu m-ar fi împiedecat deloc să beau – aş fi făcut ca ceilalţi: aş fi luat bani de la Fondul Literar şi i-aş fi pişat la closetul restaurantului Casei Scriitorilor. Însă n-am vrut să ofer Securităţii şi acest ciomag cu care să mă altoiască: ştiam, vedeam înjur: băutura îl face pe om vulnerabil, slab, fragil, şantaj abil – eu îmi închipuiam că am alte „chestii” de făcut în viaţă, deci trebuia să renunţ la plăcerile obşteşti. Nu eram un abstinent, la o lună ori la un trimestru mi se întâmpla să fac un chef straşnic. Atunci – într-un timp dat – beam cantităţi infinit mai importante decât colegii de pahar, dar spre deosebire de ei, eu făceam o beţie simpatică, veselă, sentimentală (dar nebăloasă) şi, din câte aflam după aceea, nu făceam nici scandal, nici mă dedam nici la vitejii de-ale lui Ţepeneag, nici la. Ofense (acelea erau rezervate stării de trezie.);
