Miercuri 1 ianuarie 2003
Am pregătit dactilograma Soldatului câinelui. Dincolo de oboseala şi de enervarea pricinuită întâi de căutarea manuscrisului; de pornirea corectării pe o copie greşită; în fine, pe original – am constatat că nu e deloc rea cartea asta.
Da, domnule. Nu sunt de lepădat „revelaţiile”, la casa omului. Mai ales că eu puneam Soldatul. Într-o categorie de jos, dacă nu printre ratate. Constatarea de care vorbesc măcar pentru asta este bună: mi-a arătat (în fine, ea a încercat să-mi spună, eu i-am luat vorba din gură) că Soldatul. Nu-i chiar ratat (ă). Şi, potrivit gândirii comuniste: tot ce nu-i foarte rău – car'va'zică-i foarte bun – pentru noi!
Vineri 3 ianuarie 2003
Ieri am primit de la Colesnic şpalturile de la Săptămâna Roşie. Le expediase din Chişinău în 20 decembrie 2002.
Am corectat cele 90 pagini în 6 ore. Le-am re-corectat – până seara. Azi dimineaţă aveam de gând să merg devreme la poştă; până la deschidere, m-am uitat la ele cu lupa şi am dat de o mulţime de greşeli care-mi scăpaseră. Aşa că, până la orele 13 am tot. Lupât. În sfârşit, după vreo oră de coadă la poştă (credeam că la prânz nu sunt clienţi -ei bine, erau, mulţime!), le-am trimis.
Cu care ocazie am trimis şi un exemplar din Soldatul câinelui. Mi s-a părut că iese mai. Ieftin să trimit cartea, nu o dactilogramă.
Nici o veste de la Iurie Roşea. Nici de la Adauge, prietenul şi asociatul său. O fi prea devreme.
Acum sânt foarte obosit – şi mulţumit. Mai am de făcut două treburi: pe prima am uitat-o, pe a doua la fel, în schimb (sic) mi-am adus aminte de a treia: să pun corespondenţa pe 2002 într-un clasor.
Deşi sânt foarte mulţumit – de şpalturi – sânt foarte nemulţumit (în general, de viaţa asta împuţită).
Sâmbătă 4 ianuarie 2003
Dau în revista trimestrială Cite Musiques (ian.
— Mart. 2003) scoasă după cum numele spune de Cite de la Musique de un fragment consistent din ultima producţie romanescă a lui Philippe Sollers. Deşi textul poartă indicaţia: „propos recuellis par Pascal Huyn”, în realitate numitul Pascal a extras fragmente din cartea lui Sollers L'Etoile des amants, Galimard, 2002 şi le-a dat subtitluri.
Acest Sollers! Nu pentru întâia oară mi-1 aduce în faţa ochilor (şi mai ales la îndemâna. Urechilor) pe bunul meu prieten fidel şi turnător personal Saşa Ivasiuc: aceeaşi brilianţă, acelaşi foc de artificii, aceeaşi disponibilitate-capacitate de a vorbi despre tot, despre orice – şi despre contrariul orice-ului – cu farmec, cu căldură, cu pasiune, cu convingere (ei, da!), cu aceeaşi lăudăroşenie (mai ales privind „numărul” femeilor consumate) – în fine, cu aceeaşi concepţie-despre-literatură.
După ce a militat puternic în batalioanele occidentale maoiste (a fost invitat în China, de Mao, împreună cu soaţă-sa, „refugiata anticomunistă” Julia Kristeva), angajament şi concepţie despre lume şi viaţă pe care nici azi nu le recunoaşte, ca toţi cei care mai întâi ne-au făcut foarte-foarte rău, apoi, după Cutremurul Sorjeniţân, ceva bine – el s-a ţinut de „limbaj”, de telquelism, perioadă în care a scris cărţi de ne-fâcţie. Îmbătrânind – şi separându-se de Kristeva – s-a încercat în roman. De ce nu? Tot poseda el o mare cantitate de cuvinte, mult mai numeroase decât camarazii săi de baricade stânge. Eh, dacă ar fi scris memorii, jurnal declarat, studii de. Anticomunism, autocritice – ar mai fi mers. El însă a sărit cu amândouă picioarele în cizma stângă a romanului. Fiind şi în plină criză de îmbătrâneţe, a tras-o pe „erotic”, că şi-aşa era după colţ. Mulţi comentatori l-au considerat de-a dreptul pornografic; eu – care am citit fragmente din Femmes, prima lui comitere ficţională, l-am găsit doar trivial, ca un licean/masturba-tician, visând o messalină. Nu penibil cinstit, ci un penibil pe care nu-ţi vine să-1 dai dracului şi să-ţi vezi de drum: e prietenul tău şi ştii că în alte împrejurări nu a fost deloc penibil, că, în intimitate, „are şi el părţile lui.” – deci, un curat Ivasiuc.
Aşa au trecut două decenii în care „cota” de scriitor a sa a declinat în ochii criticilor, însă în ai cititorilor (vreau să spun: cumpărătorilor) a tot crescut; el care nici înainte nu era un ignorat producător de texte a devenit ceea ce se cheamă: un scriitor popular.
Nimic rău în asta. De ce să vulgarizeze fâlosofâe şi literatură şi arte plastice şi modă şi muzică nişte. Vulgari rezumatorişti şi nu un spumos, un arătoros, un jongleur, un hocuspocusist al cuvintelor?
— Prilej cu care mai învaţă şi francezii ceva franţuzeşte.
Nu-i cunosc volumul L'Etoile des amants (ce titlu frumuşăl! Şi bombonatic!), probabil îşi continuă monologul autoeroticesc; ce mă interesează aici, din aceste extrase: muzica.
Ştiam – din citite, din auzite (adică din gura lui, la radio, la televizor) – că îi place muzica, ceea ce semnifică foarte mult la un scriitor francez; ştiam că „plăcerile” lui – în materie de muzică – sunt, ca să spun aşa: juste, adică mai mult decât onorabile. Se vede: Sollers a frecventat muzica de calitate, atât din clasică, cât şi din jazz – „şi flamenco”! Ţine el să precizeze de vreo şase ori pe trei pagini. Devine chiar simpatic, atunci când mărturiseşte că îl admiră pe Glenn Gould şi se visează contrabasist într-o formaţie la New Orleans.
Ce am cu Sollers şi cu muzica lui? Doar gusturile lui merg în acelaşi sens cu ale mele. Da, în acelaşi sens merg, însă nu în acelaşi pas, citeşte: tonalitate.
În raporturile cu muzica (recunosc: nu determinante) îl găsesc pe Sollers acelaşi scriitor ca şi scriitorul român meloman (cu excepţia lui Caragiale, a Ninei Cassian şi a Soniei Larian – care ştiau/ştiu muzică): persoane „iubitoare de muzică”, „cunoscătoare de muzică” (au fost la concerte, au ascultat emisiunile muzicale de la radio, au cumpărat discuri.). Atât. Acestor melomani muzica le rămâne pe dinafară, pe de lături, dacă nu: străină, atunci sigur: de-duminică. I-aş compara cu trecătorii pe lângă o livadă cu pomi încărcaţi de fructe coapte, minunate: ei se opresc, privesc, se minunează, „apreciază” imaginea fructelor, dar nu fac pasul: fie să sară gardul, hoţeşte – şi să fure, fie să meargă la poarta gospodăriei, să-i declare stăpânului că tare ar vrea să cunoască (intim) fructele-celea.
