— Uite-o pe Justa!
Uite-o.
Un peron de gară e o stradă. Strada, un pod. Nu oricare, nu de oriunde, ci de aici, de pildă, de pe Pont de 1' Alma.
De pe un pod se văd bine gările, străzile. Mai ales una. De pe Pont de 1' Alma din Paris, cel mai bine şi mai bine se vede o anume răspântie din Bucureşti. Acolo unde se întretaie un arhitect cu un scriitor: Mincu şi Delavrancea.
De acolo, într-un bun sens invers, altul, o adevărată-vedere-de-pe-pod: o perfectă vedere-de-pe-vis, visul de astă noapte, al patrulea, consecutiv, după consecutivii, nouă – ani de exil. Visul, tiraj fidel, în patru exemplare, după originalul toamnei de acum vreo – câţi ani: unsprezece? Treisprecinspre'? Vis din care ştiu că visez şi mai ştiu că ceea ce se întâmplă, vede, aude în vis este copia fidelă a întâmplării neîntâmplate în urmă cu, să zic: cincisprezece ani şi o zi, nu pentru precizia datării, ci a marcării mijlocului; ca să fiu în exact locul ce preface o oarecare grindă, bară, prăjină de timp în braţ de balanţă. Adevărul ar trebui să plaseze exact-ul într-un fel de primăvară; şi, într-un fel, cu trei-patru-cinci ani mai încolo-ncoace, însă pentru că acum suntem toamna, toamnă să fie, mai ales că la celălalt capăt al grinzii, al barei, tot toamnă era.
Acolo, unde glasul de muscoi prins între geamuri geamzăie: „Uite-o pe, cum îi ziceai tu: Justa! Ea trebuie să fie, uite-o, vine încoace, pe celălalt trotuar. Ea e, uite călcătura ei, inimitabilă – ia să vedem: ne recunoaşte?”
Călcătura ei, inimitabilă. Ne cunoaşte, mă recunoaşte, în ciuda timpului trecut, în ciuda bărbii mele prezente, simt. Nu simt însă dacă se opreşte în dreptul nostru, pe celălalt trotuar, sau îşi continuă călcătura-i inimitabilă, cu soarele în spate.
„Nu ne-a văzut”, mă muscuie muscoiul dintre geamuri. „Face pe nebuna, ca şi-atunci, când era vigilentă, justlinistă; sau i-o fi ruşine: că s-a îngrăşat, că a îmbătrânit – vezi cât s-a schimbat?”
Văd obrazul foarte alb, dat cu cretă. S-a oprit la stop, cincizeci de metri mai încolo, unde se întretaie arhitectul cu generalul: Kiseleff. S-a oprit şi priveşte într-acoace, spre eventualele maşini care s-ar apropia din stânga ei; spre, eventual, mine.
Fiindcă e roşu înspre mine, înseamnă că e verde pentru pietoni, însă ea nu se clinteşte din loc. în lumina asfinţitului razant, obrazul: pată albă, contururi nehotărâte, însă violent detaşată de fondul arămiu al teilor arşi de toamnă.
Nu-i suport privitul, îmi retrag privirea, o duc la adăpost, aici, pe asfalt, la egală distanţă între vârfurile pantofilor. Glasul zbârnâitor zbârnâie, zâzâie, zumzăie, mi se mută de la o ureche la alta, e pe punctul de a-mi intra în ochi, mă apăr cu palma şi mă feresc, mă izbeşte chitinos pe o aripă a nasului: „Uite-o pe Justa, cum îi ziceai! Uite ce-a mai rămas din Toria-Regina; din Toria-Spaimareacţionarilor! Din Toria-Justa! A îmbătrânit, s-a fleşcăit – las1, că, nici pe-atunci nu era cine ştie ce, dracu1 ştie ce găseaţi voi la ea, de roiaţi cu toţii în jurul ei – sau poate de frică? Frica de justlinismul ei? Uite ce-a ajuns: nu i-a rămas decât călcătura, mersul de raţă – Justa-Raţa!” „Ia mai taci!”, îi zic muscoiului.
Îi zic, i-am zis, cu glas, i-am zis, într-adevăr, atunci, în Bucureşti, în toamna-de-la-mijloc. Muscoiul femelă; fostă, şi ea, colegă; fostă bună prietenă a Toriei, Justei, Raţei.
Aici, în vis, de pe Pont de 1' Alma, nu zic, nu pot deschide gura. Ca în visele (invers) compensatoare. Pedepsitoare. Pentru toamna de acum, să tot fie două. Douăzeci şi. Treizeci de toamne:
— Stai, aşteaptă-mă! Să discutăm, să aranjăm.
Mă luase în primire încă din holul facultăţii, de pe scări, o văzusem aşteptând, nu eram sigur că pe mine, fusesem când mă strigase, pe nume, agitând o mână, însă eu mă prefăcusem că nu văd, nu aud, ocolisem, larg şi rapid, ieşisem în stradă înaintea ei, o luasem la dreapta şi încă o dată la dreapta, spre staţia de tramvai; credeam, speram că am s-o pierd pe drum – călcătura ei, mersul ei de raţă, dacă ar fi încercat să mă ajungă, alergând, ar fi căzut; o auzeam în urma mea strigând, strigându-mă şi necăzând şi îmi spuneam că sunt un porc de câine, pentru că o oblig să alerge, tocmai pe ea, care, cu călcătura ei. Şi îmi spuneam că nu pot, nu am voie să discut-aranjez tocmai cu ea, tocmai cu Justa, tocmai atunci – şi grăbisem mai mult pasul şi ea tot nu cădea – ca să scap. Şi ea îi dădea înainte cu aşteptatul, cu aranjat-discutatul
— Tâmpit mă mai credea: să mă dau pe mâna Justei chiar atunci, în ziua de 1 noiembrie 1956.
Traversasem pe roşu, urcasem pe refugiul staţiei de tramvai
— Dar fără tramvai. Încercasem să mă ascund printre aşteptători.
Inutil: drept spre mine venise, mă extrăsese, mă trăsese de o pulpană a pardesiului, mă apucase cu amândouă mâinile de braţ, mă scuturase:
— Spune: ce facem?
Nici o aluzie; nici un reproş – că nu o aşteptasem, că aler-gasem, că o alergasem.
N-auzi? Spune: ce facem? Ce trebuie să facem?
Noooi? Mă mirasem eu, rotind capul, de parcă aş fi căutat martori, de parcă l-aş fi căutat pe acela căruia ar fi trebuit să i se adreseze.
Noi, făcuse ea, încă gâfâind. Noi, repetase şi îşi atinsese pieptul, apoi îmi pusese mie palma pe piept. Ce facem?
Noi doi?
— Şi chiar izbutisem să râd, apoi brusc serios, conspirativ: Cum vine tramvaiul, tu urci prin faţă, eu prin spate.
Nu, asta nu! Mă întrerupsese. E o prostie, e o. Am văzut ce i-aţi făcut, ieri, nenorocitului aceluia şi nici măcar nu eraţi siguri că e de la Securitate.
Vina lor că, de când cu Ungaria, nu mai poartă uniforme, însă hainele civile tot din „dotare” sunt, tot uniforme.
