Bărbatul urcă, găsi locul, puse bagajul în plasă.
Mai era timp. Ca de obicei, venise ca ţăranul la poartă-nouă: din ajun.
Data trecută. Data trecută, în aşteptare, coborâse pe punte, deschisese fereastra, aprinsese o ţigară – ce bună, ce bune ţigările băute pe culoar, dinaintea geamului lăsat, înainte de pornire.
De data asta nu mai există culoar bine despărţit de compartimente, ferestrele nu se deschid, el nu fumează.
Nu mai fumează de să tot fie ani, chiar şi jumătăţi. Peste şase au să se facă cinci, în traducere: 60 luni, cum se dădea deoul, ca să pară mai puţin decât foarte mult – în luni?; mai mult, în număr? El avusese doar 36. Şi încă 24. Oricum, 60 arată mult mai mult decât 36 plus 24, atâtea luni fac mult mai puţine săptămâni, zile, ca să nu mai vorbim de ani – decât 5 ani. Şi ceva ceasuri: în ceasuri masori veşnicia la sate, orele fiind rezervate ornicelor gărilor, o localitate cu gară, chiar de nu devine mai brează, încetează de a mai fi sată, iar fetele-mi umblă prin sălile de garare, fierbinţi, încălţate cel puţin. Fierbinţeala se gândeşte la gări, nu la sate; în mod excepţional, aici, nici chiar la fete.
Foarte bine, foarte bine, ajunsese la vreme, ba chiar şi la timp, ca ţăranul cu jalba-n proţap, ca obiditul cu paiele-n cap (aprinse); urcase, dintr-o ochire ţintise locul: liber ca pasărea cerului ce pe limba ei piere, să nu-ţi crezi ochilor!; desemeni, suportul pentru bagaje de deasupra, dedesubt neexistând aşa ceva din pricina, ca totdeauna, a oamenilor, a călătorilor – ei!; spunea, deci, că prea multe cuvintele, în fapt: vorbele – şi mai bine: cuvântul devenit vorbă-vorbă-vorbă.
Foarte bine, foarte: locul pentru bagaje neocupat şi ce bine când în viaţă găseşti locul tău neocupat încă, fie prin instalare pură şi simplă, fie prin extindere – asta în peştera din care ai plecat tu, ca să mai vezi lumea cea din afara bortii natale şi când te-ai întors, cohaiticii din prag au început a mârâi, a-şi răzbeli buza, a-şi gingivi gingia – că de ce te-ai întors tu? Ce, nu-ţi era bine pe-acolo, pe-afară, prin neagra străinătate, la tine? Şi-acum de ce-ai venit?: să-i iei locul aproapelui tău, să i-1 zmulgi de la gură, de sub cur? Să semeni tulburare printre colegi, zâzanie printre veri (şi mai ales cumnaţi), printre oamenii acestui pământ care şi-au recăpătat locul părăsit de tine, când ai fugit, fugarule ce eşti tu, ori s-au extins niţel şi ei, ca oamenii, cât să-şi întindă şi picioarele – păi du-te, nene de unde-ai venit.
— N lumea ta, străină, noi o avem p-a noastră, din moş'strămoş', căci tu nu mai eşti d-al nostru; căci tu eşti d-al lor, căci noi le-avem p-ale noastre – măi!
Da, da. Căci. Căci, ca să zicem aşa, e jenant, e stingheritor din cale-afară să te-aşezi pe-un loc al tău, numerotat, în bilet, dar să-ţi ştii bagajele deasupra altui loc, în capul altui călător decât al tău, al unei adolescentrice în floarie, fragilicie, atât de fragedă copila, de-o laşi, se strică, ţi-o altul ardică, deci nu i-o lăsa (pentru căci) creştetul ei de fată-mare n-are suportare, fie acela şi prin grătarul de aluminiu al consolei de bagaje, o asemenea irepetabilă povară precum servieta-i, lăudat fie Domnul că nu-i cufăr! Ar apăsa-o şi mai fără milă şi ar fi neplăcută prezenţa, taman sub geamantanul tău umplut cu tot felul de pietre de moară, până şi a unui antipatic cu ochi oleaginos, unul gâtuit de papion şi duhnindu-i picioarele prin răsuflarea gurii sale – dar fetiţa asta? Doar atâtiea şi nici acecica-ntreagă? Numai că dacă iau servieta – şi a mea şi doar o servietă ne-greâ, acolo, şi ea – vine altcineva, cu ditamai valizoiul! Ori cu un cufăr de recrut! Ori şi mai autentic: cu o păreche de desagi conţinând trei caşi nestorşi precum şi cinci peşti cam încă vii (peştii ca peştii, nu se mai găsesc, în schimb, să fie aşa cum am hotărât: mişeânzi); şi nevătămaţi.
Nu, nu, nu. Cel mai bine-i în viaţă: să laşi totul aşa cum (l-a) ai găsit şi cum s-a potrivit, mai târziu ea are să mulţumească cerului că făcuse ce-a făcut: lumea având servieta mea drept acoperiş.
În acest caz, ieşim pe culoaaa'. Să fumăm o ţigaaaa'. La fereaaaa'. La fereastră, pe culoar, înainte de plecare, cel mai bine-i să bei la titiun tare, să sugi ţigarete brunete: Gitanes, Caporal iar cu Boyardul zece care mi ţi-o-ntrece; sau din cele uşurele de tot – însă şi aici: fără exces! Căci excesul. El este foarte căuzalnic. Aşa că-i arzi o neagră-neagră, ca Melania Mavru (de-un exemplu), după aceea te clăteşti cu una blondă-blondă, rezultatul vădindu-se, nu în cafeaua cu lapte, ci în Iana cu două capete: cel dinspre stradă, cel de la grădina cu flori. C-aşa-i ea, Iana: unul naşte, altul moare. Mai potrivit ar fi: să-i împuşti o pipă! Să te plasezi în punctul de amirosire al nefumătorilor şi aşa să-ţi petreci viaţa: aromatizând populaţiunea – fireşte, de sex dimpotrivel-nic. Plictiseala: nu mai bei pipă: ai renunţat la ea acum vreo zece ani, nu eram eu de pipă fumătoriu, abia aşteptai s-o dai gata, ca să, în sfârşit, împuşc o ţigară sănătoasă, cinstitoasă, purtătoare de tuse, junghi şi alte cancere – chiar dacă şi fumul pipei tot în piept ajunge el.
Ei, da. S-a lăsat de pipă: nu-ţi era soră, ocupa amândouă mâinile – şi gura şi falca şi muşchii cefei şi ochii supraveghetorali ai combustiuniunii; în plus, mai şi murdărea mâinile! Nu putea scrie când trăgea din pipă; când din pipă trăgeam, trăgeam din pipă, atât, punct, iar această situaţiune a trebuit tăiată-n două cu toporul, precum copilul lui Solomon: ori-ori. Unde mai pui că pipa trebuie s-o, cu dinţii, cu-ntre-dinţii, orice-ar zice vecinii, or pe el începuseră să-1 doară (şi dacă: doaie?), nu doar sufletul şi mă uitam la Eliade: cu câtă seninătate ţinea el pipa-ntre dinţi – pe el nu-1 dureau? Nu-1 dureau că nu-1 dureau, sau pentru că avea proteză? Eu pretind că recunosc un protezat de unul neîn fine, n-aş putea spune de ce numai bărbaţii, chiar dacă am văzut ţigănci bătrâne sugând din ciubuce, asta-i viaţa, Ana zicea că ce păcat, fiindcă tutunul de pipă miroase tare plăcut, a casă de oameni normali, posedând chiar o ţară a lor, oricum, oricât de nebogat ar fi un bărbat, de tutun de pipă tot are bani, însă când nu mai are nici pipă – din pricină de dinţi – tare nenormal este el.
