Viewing Single Post
AnnaE
#0

La întrebările repetate: de ce nu cer (şi eu) să-mi văd „dosarul de securitate”? – răspundeam, repetând: «Mi l-am văzut în aprilie-mai 1977, când mă aflam la Securitate, pe Calea Rahovei, acuzat de complot şi de trădare. Acela – cu modificări de la o zi la alta, de la o oră la alta, sub ochii mei, colonelul Gheorghe Vasile introducând/ zmulgând documente – acela (în 5 volume) era un autentic dosar de securitate. Nu mă interesează „operele literare” ale lui Pelin, Jela, C. T. Popescu şi alţi căprari truditori-în-câmpul. Ceea ce se dă (în sensul de nesfârşită favoare din partea Partidului şi a Guvernului, cum se dădea ulei, zahăr, paşapoarte în Bulgaria), „fosta Securitate”, cum ţin să-i spună Odiosului Organ foştii-actualii-viitorii securişti nu sunt decât variaţiuni pe o vagă temă dată şi răspund eternei comenzi-sociale a eternei Securităţi: re-re-rescrierea istoriei, după „imperativele momentului”»

          De aceea am respins ca falsificate toate „documentele” distribuite pe bază de bon de echipa de derbedei şi de feloni de la CNSAS, în frunte cu securişti dovediţi ca Onişoru şi M. Gheorghe, dar imediat-urmaţi de „colegi”, „confraţi”: Pleşu, Dinescu, Patapievici.

          Însă nici chiar eu, care mă lăudam că ştiu multe despre natura şi despre modul de funcţionare a Scârbavnicului Organ (tot de Securitate vorbesc) nu mă aşteptam la

          La surpriza pricinuită de publicarea unui „document” care mă priveşte:

          Revista Contemporanul. Ideea Europeană nr 3/ Martie 2003. La rubrica „Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama de aventurile altei cărţi cu cântec: Uşa noastră cea de toate zilele. în introducere MRM scrie: „Fără a reuşi să-şi încheie socotelile cu cenzura şi organul propagandistic asupra romanului ’Ostinato’, Paul Goma revine în bătaia puştii cu un alt opus romanesc – ’Uşa’, pentru a ataca pe două fronturi poziţiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori.

          2 PAUL GOMA

          „Continuând şi în această proză să dezvăluie abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de activişti şi organele de partid, chiar dacă (se părea că) acţiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou – şi respinge iarăşi manuscrisul. (M. R. M.)”

          Chestiunea cu acest „document” – găsit de MRM în „Arhivele Cenzurii” şi reprodus în Contemporanul – sade astfel: „Nota” este un fals grosolan, de care MRM nu şi-a dat seama, el a reprodus (neglijent? cu intenţie?: nu a copiat data -foarte importantă, după cum se va vedea – nici numele „autorului”) textul „Notei”, atât.

          Înainte de a argumenta, o scurtă istorie a „cazului”:

          La începutul anului 1970 s-a (re)activat editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească; director: Marin Preda, adjuncţi: Mihai Gafita, Alexandru Ivasiuc.

          Prietenul şi colegul de închisoare Ivasiuc ştia că editura Eminescu (fostă E/S/PLA) îmi respinsese, repetat, Ostinato, aşa că mi-a cerut «o altă carte pentru editura mea» (aşa vorbea el despre Cartea Românească). I-am dus Uşa noastră cea de toate zilele. Fiind ocupat, prietenul Saşa a încredinţat manuscrisul lectorilor Magdalena Popescu-Bedrosian şi Mircea Ciobanu.

          După vreo săptămână, Alecu Paleologu mi-a povestit, jenat: Saşa o luase razna: luându-se la ceartă, pe coridor, cu Geta Dimisianu – pe cine ştie ce „temă”- începuse a zbiera:

          Goma vrea să bage o bombă sub editura mea (!), fiindcă romanul predat este cu cheie: sub personajul Iosub se ascunde Nicolae Ceauşescu, sub personajul Florica se ascunde Elena Ceauşescu! Dealtfel, povestea cu palma dată de Ceauşeasca unui mort – şi pe care l-a înviat – o ştie de la Tita [Chiper, soţia sa], el i-a furat-o şi a băgat-o în carte!

          „Decodificarea” lui Ivasiuc îi speriase pe Marin Preda şi pe Gafita, care îi puseseră pe toţi redactorii (deci şi pe Geta Dimisianu, pe Dumitru Ţepeneag, pe Paleologu) să citească de urgentă cartea, pentru a lua împreună o hotărâre. Avusese loc o primă reuniune, în care el, Paleologu şi Geta Dimisianu îl acuzaseră pe Ivasiuc pentru „judecarea” unei cărţi pe care nu o citise – nu exista nici o „scenă” cu mortul pălmuit

          UN FALS PENTRU ETERNITATE 3

          Cu toate acestea, Preda a hotărât să nu-mi primească cartea (dar să fie ca şi cum nici n-aş fi predat-o, deci să nu mi-o respingă – ceea ce ar fi însemnat că ar fi trebuit să justifice, în scris, refuzul). Motivaţia lui Preda merită reţinută: «Din moment ce s-a lansat că te-ai dat la Tovarăşa» în traducere: din moment ce minciuna lui Ivasiuc (încă o dată: se rostise fără a fi citit manuscrisul) se răspândise, eu, victimă a calomniei, eram obligat să accept „vinovăţia” – şi consecinţele ei.

          Marin Predam-a invitat să-mi iau manuscrisul de la ei şi să le propun o altă carte – asta se petrecea în aprilie 1970;

          Fără să fi fost anunţat, fără nici un „document” scris, din acel moment am fost interzis de a mai publica – în curând aveam să înţeleg că erau interzişi soţia şi socrul meu, traducători;

          Am rămas ca «cel care s-a dat la Tovarăşa» – citat din Marin Preda:

          Când am făcut greşeala de a-i cere (prin iunie 1970) lui N. Breban ajutor în lămurirea situaţiei, şeful meu la România literară şi membru al CE. mi-a răspuns: «Dacă tovarăşii au luat această hotărâre (nu spunea care „tovarăşi”, nici care „hotărâre” – doar nu era să rostească: „interdicţie de a publica”), înseamnă că ştiu dânşii de ce au luat-o».

          Iată motivele pentru care „documentul” este un fals:

          Titlul cărţii este: Uşa noastră cea de toate zilele, sub acesta fusese predat, sub acesta fusese discutat şi nu „Uşa”, cum e numită şi în capul Notei şi în corpul textului justificativ;

Attachments