Viewing Single Post
AnnaE
#0

PROLOG.

          Erau patru, umpluseră odaia de râsul lor, râdeau aşa cum numai femeile ştiu să râdă, cum numai femeile, din nimic, încep să râdă şi râd până la lacrimi, până la sufocare şi plâns, iar după ce se liniştesc, mângâie perna şi lemnul mobilelor şi au buzele arse şi lumina ochilor tulbure şi pântecul plin.

          Erau patru şi râdeau ca nebunele, cu chiuituri, râdeau de se îndoiseră tavanul şi pereţii, în afară.

          Şi nu simţiseră. Poate pentru că erau cu totul scufundate în râs, tăvălite în propriile hohote de suspine. Sau poate pentru că erau patru şi, când nu eşti singur, nu te poţi păzi; când nu eşti singur, laşi celorlalţi sarcina pazei.

          Erau patru şi niciuna nu văzuse, nu auzise, nu simţise că, îndărătul lor, uşa fusese închisă, încuiată, ori se închisese şi se încuiase singură, aşa cum, adeseori, fac uşile, cu de la sine putere şi fără să se ostenească în căutarea unui motiv. Şi e aproape sigur că, dacă una dintre ele ar fi observat ce se petrecuse, tot n-ar fi dat nici o importanţă: se ştie de totdeauna că o uşă începe a fi închisă, nu din clipa în care se lipeşte de canat, în locul ei şi limba clanţei intră în lăcaşul ei şi zăvorul într-al lui. Ci din clipa în care omul de dincoace vrea să treacă dincolo, ori vrea să se asigure că, atunci când va vrea, când va avea chef să vrea, poate s-o facă. Şi constată că nu poate. Că nu poate să poată.

          Dar cele patru abia intraseră. Pentru ele, deocamdată, era doar râsul.

          RASU.

          Râdeau toate patru râdeau cu chiuituri, râdeau de se îndoiseră pereţii şi tavanul, în afară.

          Începuse Alice, ea le începea totdeauna, pe toate şi le începea bine, exact de acolo de unde trebuie început un lucru şi chiar de n-ar fi învăţat râsul, acolo, la teatrul ei, tot ar fi ştiut de unde să-1 înceapă. Sofia „intrase” a doua, ea totdeauna fusese a doua, peste tot şi în toate, şi la părinţi şi la şcoală şi ca nevastă, ea nu risca niciodată, nu-şi îngăduia să greşească prima şi singură, în râsul de faţă pornise, firesc, a doua, fără să vrea cu tot dinadinsul să râdă şi nici cu tot dinadinsul să tacă, dar pentru că cineva începuse ceva, riscase ceva, de ce n-ar fi mers şi ea într-acolo? Mai ales că drumul era bătut, mai ales că acum şi aici era munte şi vacanţă. A treia fusese femeia cu pantaloni vişinii şi canini de viplă, ea rezistase o vreme, rezistase, nevăzând motivul râsului şi tentată, dacă nu să le pună la punct fără ocolişuri, măcar să le întrebe: ce-i de râs, aici? Dar gândul singur se dezlipise, nu era nici bine şi nici rău fără el, aşa că se aşternuse şi ea, gospodăreşte, pe râs. La urmă de tot prinsese a necheza gâdilată şi fata, nu atât de râsul celorlalte, cât de combinezonul roz al femeii cu viplă, umflat în locul unde fermoarul de la pantalonii vişinii se descususe pe toată lungimea, poate chiar de la primul chiot.

          Râdeau cu ochii închişi şi băteau din palme şi se izbeau cu palmele peste şolduri, iar fata, rezemată de perete, lângă uşă, pălmuia peretele zgrunţuros – şi era bine.

          Începuse Alice cu toţi dinţii ei frumoşi, cu gura ei mare, râdea larg, rotunjit, ca la ei, la teatru, căutându-şi vocalele şi poziţia capului şi locul mâinilor în aer, dar găsindu-şi-le mai repede şi facându-şi-le mai fireşti decât ale cuiva care nu cunoaşte scena şi nici nu vrea s-o cunoască, râdea cu atâta ştiinţă şi sinceritate, încât nu fusese în stare de mai mult de doi paşi de la uşă, după care se prăbuşise cu mersul cosit pe primul taburet întâlnit – stătea pe dunga taburetului, cu un picior întins de tot, cu celălalt nimerit cine ştie cum după stinghie şi râdea în valuri şi-şi lovea coapsele cu palmele, pocnindu-şi-le pe amândouă deodată, atentă la ritm şi foarte stăpână pe el, râdea spre grinzile tavanului, cu pleoapele închise albastru – şi era toată gură şi râs.

          La început de tot, Sofia se speriase (Alice explodase în hohote chiar în ceafa ei), apoi se lăsase să zâmbească: cine ştie ce i-o mai fi spus inginerului ori ce Dumnezeu e, ce i-o fi spus el Alicei; Sofia mergea cu două trepte înaintea lor, pentru că Alice era cu inginerul.

          — Cât de la mână îl avea Alice pe inginer Sofia nu văzuse, nu-i plăcea să se observe că trage cu ochiul – aşadar, atunci când inginerul tot şoptea ceva, zbârnâitor, la urechea actriţei, iar aceasta chicotea ca pipăită (poate că o chiar.), desigur, altul decât cel cu clopotele, dar tot atât de porcos, altfel de ce-ar fi râs Alice aşa?), porcos sau doar decoltat – ei şi? N-are voie omul să se simtă şi el bine, trei săptămâni pe an, în cazul ei vacanţa de iarnă? Destul trage în restul timpului şi e sobră şi aşa cum se cade să fie un cadru didactic, acum e în vacanţă, se mai deconectează şi ea, apoi, în al doilea rând, copiii nu erau de faţă, acolo, pe scară, nu se aflau decât ele două şi inginerul, ori ce meserie o fi având armăsarul acela care nu-i cu gândul decât la. Parcă nu ştim noi de ce tot mişună prin jurul Alicei. Da' las', că nici ea. Şi, la o adică, cine-1 poate împiedica pe un bărbat să spună bancuri, ca cel cu clopotele? Şi, adu-cându-şi-1 aminte, Sofia se luase după râsul Alicei. Se oprise dinaintea ferestrei, acoperişul care începea să curgă chiar sub pervaz era foarte abrupt şi căptuşit cu zăpadă, totul era căptuşit cu zăpadă şi de tot, un alb dulce, cu fiori de râs – încerca să vadă chestia cu clopotele pe un asemenea alb şi râdea aproape cu sughiţuri de ceea ce ieşea, râdea, auzindu-şi carnea zbuciumân-du-i-se la intervale inegale, ea nu putea să cânte în ha-ha-uri rotunde şi cumva trăgându-se unul din altul, ca ale Alicei, ea nu făcuse nici teatru, nici altceva nu făcuse ca să înveţe cum se râde frumos, ea dădea drumul hi-hi-urilor cum se nimerea, ieşeau cum ieşeau, prea ascuţite şi aproape destrăbălate, le simţea însoţite stângaci în tremurul cărnii pe oase – şi-şi aduse aminte că Alice îi spusese că râde urât, că parcă ar fi o cârâitoare cu care soldaţii se joacă de-a soldaţii. Încercă să şi le deschidă, reîncercă să vadă clopotele, ca să şi le poată potrivi după ale Alicei, să decurgă şi ale ei unul din altul, dar ieşi cu totul caraghios şi trist, pentru prima dată locul doi n-o mai îndulci, aşa că se opri, în reprize, ca să n-o podidească plânsul, de umilinţă.

Attachments