Cerul era acoperit de nori grei, ce se frământau mânaţi de acele rafale de vânt, caracteristice nopţilor de aprilie şi care, în fiecare an, aduc pe ţărmurile noastre nenumărate nenorociri, producând o sumedenie de pagube. Luna, ivindu-se când şi când, avea strălucirea specifică nopţilor cu furtună. De fiecare dată când astrul răzbătea din vârtejul întunecat al norilor, oraşul Boulogne se lumină brusc, lăsând să se întrezărească celebra sa faleză pe care se află coloana lui Napoleon, precum şi portul, casele sale de închiriat şi drumul îndiguit ce-l apără împotriva valurilor.
În port, pe care mareea îl umplea încetul cu încetul, se puteau vedea, în străfulgerările de lumină ale lunii, catargele firave, legănându-se în vânt, şi vergile şubrede ale navelor cu aburi.
Mai era puţin până la miezul nopţii. În ciuda orei târzii, Boulogne nu dormea încă, deoarece gara era în aşteptarea unui tren de agrement, iar vaporul Leicester îşi încălzea cazanele pentru a putea pleca în clipa în care mareea va fi favorabilă.
Din timp în timp, norii călători ce alergau pe firmament şi care lăsau să se întrevadă, printre fâşiile întunecate, licăririle stelelor, scuturau câteva picături de ploaie mari şi reci, amestecate cu grindină. Şi atunci, la geamurile tuturor caselor înşirate de-a lungul cheiului apăreau capete speriate sau curioase.
În astfel de nopţi, cu marea plină de hulă, traversarea canalului este periculoasă; aşa că – deoarece Boulogne este un fel de mare han – toate acele chipuri ce se lipeau de geamuri şi spaima zugrăvită pe ele erau uşor de înţeles.
Dinspre gară se porni brusc, spre miezul nopţii, o mare zarvă. Era trenul de agrement care descărca, în oraşul-han, una sau două sute de parizieni exasperaţi şi zăpăciţi. Soseau frânţi de oboseală. Înăbuşiţi, zdrobiţi, furioşi unii împotriva altora, furioşi împotriva administratorilor căilor ferate, furioşi împotriva guvernului care lasă să trăiască asemenea administratori, împotriva cerului care permite guvernului să dureze şi, mai ales, împotriva chiar a prostiei omului care tolerează existenţa cerului.
Gara era plină de vociferări şi strigăte. Un oarecare domn de Blancanard, care tocmai se trezise din somn între doamna Dupoteau şi un cofetar localnic din Boulogne, care obişnuia să compună versuri pentru petrecerile populare, coborî pe trotuar. Îşi frecă urechile şi spuse:
— Să fiu al dracului dacă n-o să fac să afle tot oraşul Mans ce-i aia un tren de agrement!
Este cazul să spunem că era ajunul primei expoziţii internaţionale de la Londra1 şi că toţi acei oameni, ca şi mulţi alţii, se duceau în capitala Angliei spre a expune diverse produse sau pentru a se distra.
— Céleste, i se adresă doamna Dupoteau soţului său, trebuie să mergem numaidecât să vedem coloana.
Domnul Céleste Dupoteau, de la magazinul „Corbeille Nuptiale”2 de pe strada Provence din Paris, era departe de a avea elanul romanţios al soţiei sale. El era de părere că mai întâi era necesar să se ocupe de o ladă de mărime potrivită, ce conţinea eşantioane din acele jiletci-din-flanelă-Lucifer, care, de atunci încoace, au avut un efect atât de miraculos la toate expoziţiile universale.
Dar, dintre toate chinurile pe care le suferă nefericiţii călători dintr-un tren de agrement, cel mai crud este, cu siguranţă, descărcarea bagajelor. Lăzi, cufere, coşuri, valize, sunt înghesuite, Dumnezeu ştie cum şi ca vai de lume, în furgoane în care totul se striveşte şi se deteriorează.
Ca o încununare a acestei opere, vama, al cărei ochi este deschis zi şi noapte, vine cu religiozitate să-şi vâre mâinile ei murdare, uneori chiar şi ghetele, în bunurile deja aproape distruse.
Vameşii, treziţi brusc din somn şi foarte prost dispuşi, se năpustiră ca un stol de păsări de pradă asupra sărmanelor bagaje; lada conţinând jiletcile de flanelă fu mai curând sfărâmată decât deschisă, sacul cu lucrurile de dormit ale domnului de Blancanard – deşi nu conţinea decât boarfele modeste ale unui cavaler din oraşul Mans – fu cercetat în amănunţime, şi istoria relatează că slujbaşii vamei au avut condamnabilul curaj de a desfăşura, pe toată întinderea sa, faimosul balon-monstru al domnului Batifol.
Domnul Batifol a protestat cu toată energia unui om obişnuit a se pierde în nori, iar domnul de Blancanard, indignat de felul în care erau tratate bunurile sale, a ameninţat că se va duce să povestească totul la şantanul din Mans.
Un lucru poate fi afirmat cu certitudine: dintre cei două sute de călători pe care toate aceste sâcâieli îi înnebuneau, un singur bărbat îşi păstrase calmul. Acesta, slab şi înalt, îmbrăcat în întregime în negru, răspundea la originalul nume de A.-E.-I.-O. Uckrill, esquire3.
A.-E.-I.-O. Uckrill purta o pelerină cauciucată, o caschetă trasă pe urechi şi-şi ţinea mâinile vârâte în buzunare. Era un personaj atât de închis în el, încât, în vagon, nici nu prea fusese înghesuit. În plus, era lipsit de orice fel de bagaje.
Părea să nu dea nici o atenţie celor ce se petreceau în jurul său, şi chiar s-ar fi putut crede că doarme de-a-n-picioarelea, dacă, din timp în timp, ochii lui lipsiţi de strălucire, luminându-se deodată în întuneric, n-ar fi străpuns obscuritatea, la fel cu fantasticul fulger scăpărat de pupila felinelor.
— Dragul meu – repeta, între timp, doamna Dupoteau la urechea soţului său – dacă nu te grăbeşti, nu vom avea timp să mergem să vedem coloana!
Expozantul, fabricant de jiletci de flanelă o dădu la o parte cu un brânci. Acum urmărea cu atenţie cearta dintre aeronaut şi vameşi, şi se simţea cuprins de o mânie surdă, căci tocmai descoperise o mârşăvie care era cu adevărat de natură să-i provoace o apoplexie.
Acel „domn” îşi botezase balonul chiar cu numele jiletcilor sale! Era balonul Lucifer.
Dar nenorocirea nu se oprea aici.
