În anul 1817, spre mijlocul toamnei, la primul etaj al unei case aflată în piaţa Saint-Germain-des-Pres, aproape de strada d'Albaye, doi tineri, sprijiniţi cu coatele de balcon, stăteau de vorbă.
Magnifica biserică era încă înconjurată de diferite clădiri şi aveau să treacă încă mulţi ani înainte de a se proiecta restaurarea ei.
Era duminică. Cadranul ceasului din clopotniţă arăta ora patru şi jumătate.
Tinerii noştri aşteptau, fără îndoială, sfârşitul slujbei pentru a trece în revistă pe credincioşii care trebuiau să iasă din biserică, căci elocventul şi cunoscutul părinte Rozan, de la misiunile Franţei, predica. Şi trebuie spus că biserica era plină până la refuz.
Amândoi erau înalţi şi frumoşi, dar fizionomiile lor formau un izbitor contrast. Cel mai în vârstă, a cărui faţă brună avea o expresie de ciudată nepăsare, amestecată cu o lipsă de judecată şi orgoliu, părea să fie aproape de acea epocă nehotărâtă care serveşte de graniţă între tinereţe şi maturitate.
Era trecut de treizeci de ani. De când? Ar fi fost greu de spus, căci fruntea sa era fără nici o cută; părul său negru, prea creţ pentru a fi frumos, avea totuşi acea dungă la modă, care strălucea mulţumită intervenţiei unui artist coafor, din cartierele de dincolo de Sena.
Ochii săi erau arzători, plini de foc, dar se plecau, de multe ori fără voie sub o privire pătrunzătoare.
Mustaţa lui fină, n-avea nici un fir cenuşiu; dar sub vârfurile ei strălucitoare, care afectau puţin curba moscovită obişnuită în acea vreme de parizieni, o cută profundă desenată îi cobora colţurile gurii; trebuie să fi surâs de multe ori amar, pentru a se săpa acest şanţ caracteristic.
Semnul acesta dezminţea aerul tineresc al întregii feţe.
Nu se potrivea decât cu un anumit cerc albăstrui, care înconjura pleoapele frumosului nostru brunet, până la tâmplele-i străbătute de invizibile zbârcituri.
Acest personaj se numea cavalerul Juan de Carral; şi după câte spunea el, era un gentilom spaniol.
Vorbea de multe ori de familia sa, care era una dintre cele mai bune din Andaluzia şi se arăta în toate ocaziile foarte îngâmfat de nobila-i naştere.
Vom spune imediat că domnul de Carral se asemăna în această privinţă cu acele frumoase doamne care primesc cu plăcere complimente pentru părul lor fals, pe care l-au cumpărat. Şi încă, el nu se ostenise să-şi cumpere nimic. Nobleţe ca a sa, se culege de pe jos.
Juan de Carral era fiu de negru sclav din naştere şi se numea cu adevărat, Jonquille, în ochii noştri, acest fapt s-ar fi adăugat valorii sale – dacă ar fi valorat ceva.
Prietenul său, care se numea Xavier şi atâta tot, era cu mult mai tânăr şi altfel făcut. Fruntea sa, largă şi deschisă, era încadrată de bucle blonde. Faţa sa albă şi fără pete, părea de alabastru alături de obrazul întunecat al mulatrului, dar această delicateţe nu excludea vigoarea.
Privirea sa era cinstită, gura sa gânditoare. O tristeţe vagă şi lipsită de amărăciune părea să fie expresia obişnuită a fizionomiei sale.
Avea douăzeci şi doi de ani.
Dedesubtul lor, piaţa, pe atât de strâmtă atunci pe cât e de lungă azi, era cu desăvârşire pustie; doar, pe unica treaptă care ţinea loc de peron bisericii, un cerşetor, în picioare sprijinit într-un lung baston, aştepta şi el, ieşirea de la slujbă, dar nu din simplă curiozitate.
Acest cerşetor era un negru, un negru într-adevăr frumos, care cu douăzeci de ani mai devreme ar fi putut reprezenta imaginea lui Othello. Ar fi putut servi de model unui pictor.
Faţa sa largă reieşea că ebenul între zăpada părului şi a bărbii sale.
Talia sa înaltă nu se aplecase sub greutatea anilor; se ţinea drept şi purta cu un fel de mândrie veşmântul peticit, dar curat, care-i acoperea umerii.
În 1817, n-am fi avut nevoie să vă facem această descriere, căci aţi fi cunoscut, ca toată lumea de altfel pe Cerşetorul Negru, care cerea pomană la poarta bisericii Saint-Germain-des-Pres.
Era aproape un personaj celebru.
Vorbea puţin şi încasa mult. Niciodată nu cerea cu voce tare. Mâna sa întinsă cerea în tăcere darul.
Când primea ceva, se înclina cu gravitate în semn de mulţumire. Salutul Cerşetorului Negru era celebru în Paris, iar englezii îi dădeau bani, doar pentru a fi salutaţi de el.
Copiii din mahala aveau frică de el, iar cârciumarul din colţ pretindea că era regele sălbaticilor făcut prizonier de către împărat.
După corn am spus, era ora patru şi jumătate. În timp ce cerşetorul aştepta nemişcat, cei doi tineri îşi continuau convorbirea, întreruptă din când în când de lungi tăceri.
— Xavier! strigă deodată Juan de Carral, aruncându-şi ţigareta, îmi ascunzi ceva, prietene!
Xavier se strădui să zâmbească.
— Dar tu nu-mi ascunzi nimic? murmură el.
— Eu?… Doamne, nu… adică… toată lumea are taine, dar înţelege-mă… Ai o dragoste, scumpule şi mi-e frică, o dragoste periculoasă.
— Ce te face să crezi asta?
— Bravo! Nu tăgăduieşti! Ce mă face să cred? He! He! O mulţime de indicii. Noi spaniolii, suntem buni observatori din fire, adevăraţi maeştri! Am surprins…
— Ce? întrebă Xavier.
Carral izbucni în râs.
