Săptămâna Paştilor a anului 1682 era pe sfârşite. Frumoasele clopote din Guastalla
[2] porniseră spre Roma, pentru a primi binecuvântarea pontificală, iar copiii priveau curioşi la clopotniţele cetăţii ducale, întrebându-se dacă locuitoarele lor sonore cu îmbrăcămintea de argint sau de bronz luaseră, într-adevăr, drumul ciocârliilor şi al porumbeilor.
Părinţii, fie că erau bogaţi, fie că erau săraci, spuneau, clătinând din cap cu tristeţe:
— Măcar dacă, la întoarcere, n-ar trebui să sune de îngropăciune pentru monseniorul duce! Se zice că se va prăpădi curând.
Aceia care, în seara respectivă, traversau piaţa Santa Croce
[3] îşi făceau semnul crucii uitându-se la palatul ducal unde se stingea încet bunul şi bătrânul senior. Ultimele raze ale unui apus de soare primăvăratic colorau în trandafiriu faţada de marmură albă pe care nu o lumina încă nici o fereastră.
— Un tânăr a sosit adineauri din Franţa, afirmau unele persoane mai importante. Poate că este un medic de la Curte… La Versailles
[4] sunt atâţia savanţi care au grijă de sănătatea Maiestăţii sale Louis al XIV-lea
[5]. Dacă ar reuşi să-l salveze şi pe mult-iubitul nostru suzeran?
Alţii îşi dădeau şi ei părerea:
— Este fiul ticălosului acela de domn de Peyrolles. E aidoma portretul acelui birbante
[6]. Să-i ia dracu pe amândoi!
Iar cumetrele intrau şi ele în vorbă:
— Se pare că, în port, şoarecii părăsesc corabia sortită naufragiului… Dimpotrivă, aşa cum toată lumea ştie, păsările de pradă dau năvală de îndată ce moare vreun animal… Peyrolles, vulturul ăla bătrân, l-a chemat cu siguranţă pe fiu-său ca să ia parte la ospăţ! E semn că Moartea este pe-aproape!
Într-adevăr, după o despărţire de doisprezece ani, tatăl şi fiul se aflau reuniţi într-o încăpere frumoasă, situată la etajul al doilea al palatului ducal. Cu toată apăsarea zăpuşelii timpurii, uşile şi ferestrele erau închise, iar perdelele şi jaluzelele – trase. Cu fiecare minut ce trecea, umbra devenea mai adâncă, înghiţind patul cu coloane şi baldachin, dulapurile de abanos încrustat cu sidef, cele trei fotolii de stejar sculptat şi cufărul lung de lemn. De-abia se zărea luciul unei armuri florentine de cavaler din secolul al XV-lea, sclipirile unei minunate mese de fildeş şi strălucirea aurului din mozaicul pardoselii, ce reprezenta nişte crini heraldici montaţi în marmură neagră.
Antoine de Peyrolles era un lungan prostănac, cu pielea gălbejită, cu părul lipsit de luciu şi o privire vicleană. Avea o bărbie greoaie, cu falca masivă. Spada lată ce-i izbea pulpele încerca în zadar să arate c-ar fi un gentilom: înfăţişarea sa nu confirmă deloc această pretenţie. Vesta lui fără mâneci, pantalonii bufanţi, strânşi sub genunchi, şi pălăria de fetru pe care şi-o aruncase pe masa de fildeş erau departe de a-l arăta ca pe un om de rang mare.
Măsurându-l încă o dată cu privirea, tatăl său se gândi, dezamăgit: „Pute a tagmă de oameni ai legii! S-ar zice că-i un notar… Nici măcar atâta: un uşier…!”
De o jumătate de oră, César de Peyrolles, intendent şi om de încredere al ducelui de Guastalla, nu găsise nici douăzeci de cuvinte să-i adreseze unicei sale odrasle, în aşa hal îl dezamăgise aspectul acestuia. Se aştepta, oare, să vadă un tânăr blond cu înfăţişare de îngeraş sau un îndrăzneţ în stare să le înflăcăreze pe tinerele nebunatice? Nu se ştie…
Stând pe un autentic scaun curul
[7] pe care Părinţii Patriei romane tronaseră în împrejurări solemne, tatăl îşi privea fiul mergând încolo şi încoace prin sala întunecoasă: semăna cu un schelet îmbrăcat în zdrenţe.
Aşa cum se întâmpla adesea – eterna poveste a paiului şi a bârnei din ochi – César, plin de iluzii în legătură cu fizicul său, cel puţin în ceea ce priveşte aparenţa, nu realiza că fiul îi semăna de minune. Am văzut că oamenii din oraş fuseseră mai isteţi. Lăsând la o parte vârsta, precum şi vestimentaţia – căci bătrânul era îmbrăcat în satin cenuşiu şi purta încălţăminte din piele lustruită – Antoine arăta exact ca acel Peyrolles mâncat de molii care venise la Guastalla în urmă cu douăzeci de ani.
Antoine avea să împlinească şaptesprezece ani; era suplu şi foarte viguros, în ciuda slăbiciunii sale. Tatăl său se apropia de şaizeci de ani, dar părea să aibă mai mult. Cei care nu-l iubeau – şi erau o mulţime – spuneau în spatele lui: „Miroase a mort!”
César de Peyrolles abuzase prea mult de ceea ce Italia a produs întotdeauna cu generozitate: vin şi femei frumoase. Bea, fără a da bani, cele mai bune soiuri de vin pe care i le fură ducelui de Guastalla, iar slujba sa de factotum
[8] îi permitea să facă presiuni asupra voinţei şi virtuţii fetiţelor. Cerea să fie plătit cu sărutări pentru impozitele datorate suzeranului.
Un atac de apoplexie l-a făcut să apeleze la reţetele şarlatanilor. A trebuit să-şi modereze pasiunile, renunţând totodată la Bachus
[9] şi la Venus
[10]. Dar totul se plăteşte: era deja prea târziu… Un al doilea atac l-a pus la pământ. A scăpat şi de data aceasta, dar foarte slăbit. Şi atunci s-a gândit la paternitatea lui şi l-a adus de la Paris pe acest fiu atât de neatrăgător.
Cu voce tare, pe un ton inexpresiv, i se adresă:
— Aşa încât ţi-am poruncit să părăseşti fără întârziere colegiul. Iată-te aici: totul este în ordine.
Auzind aceste cuvinte, Antoine de Peyrolles tresări, îşi întrerupse brusc mersul maşinal încoace şi-ncolo şi se întoarse către bătrân:
— Poftim?
— Ai dreptate, zise bolnavul, vorbeam pentru mine şi nu puteai să mă-nţelegi… Fiule, ia-ţi un scăunel şi vino să te aşezi lângă mine. Timpul îmi este măsurat. Orice efort se poate solda cu o a treia congestie… Am fost prevenit că s-ar putea foarte bine că aceasta să nu mă ierte… Aşa că voi vorbi scurt, fără înconjur… Antoine, nu prea ai o înfăţişare plăcută…
