Partea întâi – Mănuşa cizelată.
Capitolul I – Eseu despre familia Schwartz.
A fost odată, în micul oraş Guebwiller din Alsacia, o familie Schwartz, care era foarte cinstită şi care furniza alsacieni întregii lumi. Alsacienii sunt în general bine văzuţi în lume, iar familia Schwartz, fie la cerere, fie din oficiu, îşi plasa copiii cu bunăvoinţă. Bunăvoinţă este un cuvânt cu caracter local; el se pronunţă punăfoinţă şi capătă o armonie cu totul aparte când este pronunţată de cineva care ştie „să forbească bine vranţuzeşte”.
Familia Schwartz prospera deci, crescând şi înmulţindu-se într-un ritm evanghelic, trimiţându-şi puii la Paris, în provincie, în străinătate şi, în ciuda acestor exporturi continue, aveau întotdeauna în rezerva un stoc considerabil de mici Schwartzi şi micuţe Schwartze, gata şi unii şi celelalte pentru împachetare.
Cântecele slăvesc Normandia; şi pe bună dreptate; nici o regiune nu produce mere atât de frumoase şi avocaţi atât de guralivi; în ce priveşte comerţul, societăţile corale, berea şi accentul, fără îndoială că Normandia nu încearcă niciodată să rivalizeze cu Alsacia! Un tânăr Schwartz, pregătit cu grijă pentru a cuceri simpatia, este sinteza tuturor virtuţilor unui locuitor din Savoya, Provence sau Auvergne: el posedă proverbiala cumpătare a primului, îndrăzneala cuceritoare a celui de-al doilea şi fineţea cavalereasca a celui de-al treilea. Ba, mai mult: ar fi de mirare să găsiţi în Europa vreun orăşel de două mii de suflete care să nu aibă cel puţin un Schwartz din Guebwiller şi care să nu se felicite din toată inima pentru acest lucru!
În 1825 erau doi la Caen: un comisar de poliţie tot atât de priceput pe cât de integru şi un cofetar elveţian care făcea avere în mod cinstit. Această dată de 1825, la Caen, şi titulatura comisar de poliţie îl vor lămuri de îndată pe cititor că aici este vorba de faimosul proces Maynotte. Printre cauzele celebre, afacerea Maynotte este una dintre cele mai stranii şi mai puţin cunoscute. De altfel, cititorii care se vor lăsa prinşi de lectură vor afla aici altceva decât o simplă povestire a acestui neobişnuit act criminal.
La 14 iunie al aceluiaşi an 1825, un tânăr Schwartz, un adevărat Schwartz din Guebwiller, sosi la Caen pe imperiala diligenţei de Paris. Îmbrăcămintea lui curată vădea acele îngrijiri stăruitoare care nu izbutesc întotdeauna să ascundă şi stinghereala. Fără să fie înalt, statura lui proporţională marca o constituţie sănătoasă şi rezistentă. Avea părul negru, pielea puternic colorată şi trăsăturile ascuţite. Tipul acesta de oameni, destul de rar în Alsacia, este de obicei modificat de o obezitate precoce. J.-B. Schwartz era încă foarte slab. Nu părea să aibă mai mult de 20 de ani. Aspectul fizionomiei lui era de o blândeţe gravă, tulburată însă de o privire vioaie ce părea nesăţioasă.
Bagajul era atât de puţin, încât îl ţinu cu uşurinţă sub braţ când coborî din diligenţă în curtea mesageriilor. Cei care fac serviciu pe la hoteluri îi judecă pe oameni în general după înfăţişare, mai cu seamă în Normandia: nimeni nu-l întrebă ce meserie are. El se interesă de adresa domnului Schwartz, comisarul de poliţie, şi a domnului Schwartz, cofetarul.
Între Schwartzii ajunşi şi Schwartzii în devenire este un fel de francmasonerie. Tânărul nostru călător fu deosebit de bine primit atât la funcţionarul superior, cât şi la negustor; îl întrebară ce mai e prin regiune, ce mai e pe la el pe acasă; se arătară în mod deosebit înduioşaţi de faptul că şi tatăl şi mama lui muriseră, lăsând în urmă două duzini întregi de orfani Schwartz-copii. El era cel mai mare. În douăzeci de ani, respectabila lui mamă avusese şaisprezece naşteri, din care şase duble. Toate nevestele Schwartz sunt aşa, slavă Domnului!
Tânărul nostru nu a trebuit nici măcar să spună că venea la Caen ca să-şi câştige existenţa; este un lucru de la sine înţeles că un Schwartz nu călătoreşte de plăcere. Văzându-l, şi comisarul de poliţie şi cofetarul exclamaseră: „Ce păcat! Dacă ai fi venit săptămâna trecută.” Totuşi, acuma fiecare Schwartz este instalat în post!
Schwartz angajat la cofetar; Schwartz cuibărit la biroul de poliţie; Schwartzi de rezervă; tot astfel se văd prin hăţişuri stejari de toate mărimile, care cresc umili pentru a înlocui arborii mari condamnaţi la tăiere.
La ora cinei tânărul nostru călător se plimba melancolic pe malul râului Orne. Ospitalitatea celor doi compatrioţi nu mersese chiar până a-i oferi un loc la masă, îşi tot ducea bagajul sub braţ, şi gândurile nu-i erau prea roze. Fără îndoială, înainte de a-şi pierde cu totul nădejdea, avea să vadă încă un mare număr de Schwartzi din diferite departamente ale Franţei, numai că rezervele băneşti erau pe sfârşite şi stomacul îi răbda de dimineaţă.
— Ei, Schwartz! se auzi o voce veselă în spatele lui.
Se întoarse numaidecât, fericit. Orice întâlnire e binevenită, căci la capătul ei poate exista posibilitatea unei mese. Văzându-l însă pe cel care îl strigase, Schwartz se încruntă şi lăsă ochii în jos. Un tânăr de vârsta lui, foarte acceptabil îmbrăcat şi a cărui eleganţă sui-generis arăta a fi comis-voiajor, se îndrepta spre el, cu surâsul pe buze şi mâna întinsă.
— Ce faci, coane? îi întrebă cu francheţe acesta. Iată-ne aşadar, în patria vacilor grase, ai?
După ce îi strânse mâna lui Schwartz, care rămase inertă, adăugă:
— Cum de ne întâlnim totuşi?
— Întâmplarea, domnule Lecoq, răspunse tânărul alsacian, ridicându-şi ceremonios pălăria, întâmplarea.
Domnul Lecoq îl luă de braţ, şi lui Schwartz i se păru că încearcă o uşoară nelinişte. Trebuie spus că nimic din înfăţişarea noului-venit nu justifica o asemenea senzaţie. Era un băiat foarte frumos, cu tenul proaspăt, cu înfăţişarea mândră, cu privirea deschisă şi îndrăzneaţă. Manierele lui puteau fi lipsite de distincţie, aşa cum costumul pe care îl purta abuza de culori vii, dar aceste amănunte îl interesau prea puţin pe alsacianul nostru. La Guebwiller oamenii sunt prudenţi. Neîncrederea lui J.-B. Schwartz trebuie să ne facă să avem, până la un anumit punct, o rezervă, în ce-l priveşte pe strălucitorul domn Lecoq.
