AnnaE
#0

PROLOG.

          La începutul anului 870 î. H., Fenicia – o ţară pe care israeliţii o numeau Liban – sărbătorea aproape trei secole de pace. Fenicienii erau mândri de aceasta. Nefiind o mare putere politică, ei s-au văzut nevoiţi să-şi dezvolte intens capacitatea de a negocia, unicul mod de a-şi asigura supravieţuirea într-o lume ruinată de veşnice războaie, în urma alianţei încheiate în jurul anului 1000 î. H. cu regele Solomon, au trecut la modernizarea flotei comerciale, ceea ce a avut ca rezultat expansiunea comerţului. De atunci, Fenicia a înflorit încontinuu.

          Navigatorii ei au ajuns în locuri îndepărtate ca Spania şi Oceanul Atlantic şi există păreri – încă neconfirmate – că s-ar găsi inscripţii feniciene în nord-estul şi sudul Braziliei. Vindeau sticlă, lemn de cedru, arme, fier şi fildeş. Locuitorii marilor oraşe ca Sidon, Tir sau Byblos cunoşteau numerele, citeau în stele, fabricau vin şi foloseau, de aproape două sute de ani, un sistem de scriere numit de greci alfabet.

          La începutul anului 870 î. H., într-un oraş îndepărtat, numit Ninive, s-a reunit consiliul de război. Câteva căpetenii asiriene hotărâseră să-şi trimită trupele pentru a cuceri ţările situate de-a lungul coastei mediteraneene. Fenicia era prima ţară care urma să fie invadată.

          La începutul anului 870 î. H., ascunşi într-un grajd din Galaad, în Israel, doi bărbaţi îşi aşteptau sfârşitul apropiat.

 

 

 

          PARTEA I

          — L-am slujit pe Domnul şi acum iată, mă lasă în mâna vrăjmaşului, spuse Ilie.

          — Domnul este Unul, îi răspunse levitul. El nu i-a spus lui Moise că e bun sau rău, i-a spus doar atât: Eu sunt. Deci El se află în tot ce există sub soare, în trăsnetul care distruge casa şi în mâna omului care o ridică la loc.

          Stăteau de vorbă pentru a-şi alunga spaima; dintr-o clipă în alta soldaţii puteau intra în grajd şi, des-coperindu-i, pentru ei n-ar mai fi existat decât o alegere: ori se închinau lui Baal, zeul fenician, ori erau executaţi. Răscoleau fiecare casă în căutarea prorocilor, pe care fie îi converteau, fie îi executau.

          Poate că levitul s-ar fi convertit pentru a scăpa de moarte, dar el, Ilie, nu avea de ales: totul se petrecuse din vina lui şi Izabela îi vroia capul cu orice preţ.

          — Îngerul Domnului mi-a poruncit să merg să vorbesc cu regele Ahab şi să-1 previn că nu va ploua, câtă vreme zeul Baal va fi slăvit în Israel, spuse, cerân-du-şi parcă iertare pentru că ascultase vorbele îngerului. Dar Dumnezeu nu se grăbeşte. Până să vină seceta, Izabela îi va fi ucis pe toţi închinătorii Domnului.

          Levitul rămase pe gânduri. Se întreba dacă trebuia să se lase convertit la Baal, sau să moară în numele Domnului.

          — Cine este Dumnezeu? se întrebă Ilie. El e acela care ţine sabia soldatului când îi ucide pe cei care nu-şi părăsesc credinţa strămoşească? El e cel ce a aşezat pe tronul ţării o prinţesă străină, aducând neamului nostru toate aceste nenoriciri? Dumnezeu îi omoară pe credincioşi, pe nevinovaţi, pe cei ce trăiesc în legea lui Moise?

          Levitul se hotărî: era mai bine să moară. Izbucni în râs, căci ideea morţii nu-1 mai îngrozea. Se întoarse către tânărul proroc şi încercă să-1 liniştească:

          — Dacă te îndoieşti, întreabă-L chiar pe Domnul despre poruncile Sale, îi spuse. Eu unul mi-am acceptat destinul.

          — Dumnezeu nu poate să vrea să fim omorâţi fără milă, stărui Ilie.

          — Dumnezeu poate orice. Dacă n-ar face decât ceea ce noi numim Binele, nu 1-am mai socoti Atotputernic. Ar stăpâni numai o parte din Univers şi altcineva, mai puternic decât El, i-ar controla şi judeca lucrările. Atunci 1-aş slăvi pe acel cineva mai puternic.

          — Dacă totul stă în puterea Lui, de ce nu-i apără de suferinţă pe cei care îl iubesc? De ce nu ne salvează, în loc să le dea putere şi glorie duşmanilor Săi?

          — Nu ştiu, răspunse levitul. însă există un motiv şi sper să-1 aflu curând.

          — Nu cunoşti răspunsul la această întrebare.

          — Aşa este.

          Tăcură amândoi. Pe Ilie îl trecură fiorii.

          — Tu eşti înspăimântat, dar eu m-am împăcat cu soarta, spuse levitul. Voi ieşi afară şi voi pune capăt acestei agonii. De câte ori aud un ţipăt, mă înfior la gândul că-mi va veni şi mie rândul. De când stăm ascunşi aici, am murit de o sută de ori şi nu avem decât o moarte. Dacă e să mi se taie capul, să se întâmple cât mai curând.

          Avea dreptate. şi el tresărise la fiecare ţipăt şi suferise peste puterile sale.

          — Merg şi eu cu tine. Am ostenit să mă lupt pentru câte va ceasuri de viaţă în plus.

          Se ridică şi deschise uşa grajdului, lăsând soarele să pătrundă în ascunzişul lor.

          Levitul îl apucă de braţ şi porniră la drum. De n-ar fi fost ţipetele, ar fi putut părea o zi obişnuită şi un oraş ca oricare altul – un soare blând şi adierea care venea de departe dinspre ocean, mângâindu-i faţa, străzile colbuite, casele din chirpici amestecat cu paie.

          — Sufletele noastre sunt cuprinse de spaima morţii, într-o zi splendidă ca aceasta, zise levitul Altădată, când mă simţeam împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii, era o căldură oribilă, iar vântul desertului stârnea nisipul, care îmi intra în ochi, de nu mai vedeam la un pas în faţa mea. Nu întotdeauna voinţa Lui se potriveşte cu ceea ce suntem sau simţim; te asigur însă că există o raţiune în tot ce face El.

          — Te admir pentru credinţa ta. Levitul îşi ridică ochii spre cer, meditând o clipă, şi apoi se întoarse spre Ilie:

          — Să nu admiri şi să nu crezi totul: e vorba de un pariu pe care 1-am făcut cu mine însumi. Am pariat că Dumnezeu există.

Attachments