Crimă sau ritual de sacrificiu? Străinului îi este indiferent. Oricare ar fi victima, el îşi va respecta promisiunea. Oamenii din mica localitate unde nu se întâmplă nimic sunt puşi în faţa unei opţiuni. Iar în sat nu sunt mai mult de trei inşi care „dorm singuri”: preotul, tânăra domnişoară Prym şi bătrâna Berta. Cine va fi ales?
Istoria unui om este istoria întregii omeniri. Istoria unui sat este istoria oricărui loc de pe pământ. Binele seamănă perfect cu răul şi răul scoate la iveală ce e bun în om. Îngerului păzitor i se întâmplă să adoarmă, spre bucuria diavolului păzitor, în mica aşezare a cărei linişte a fost distrusă de un străin ciudat, barmaniţa hotelului, domnişoara Prym, are multe de rezolvat şi o singură săptămână la dispoziţie.
O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.
Amin.
Şi l-a întrebat un fruntaş, zicând:
Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?
Iar Isus i-a zis:
Pentru ce mă numeşti bun?
Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.
LUCA, 18, 18-19
NOTA AUTORULUI.
Prima legendă despre Scindare ia naştere în Persia antică: după ce a creat universul, zeul timpului îşi dă seama de armonia din jurul său, dar simte că-i lipseşte ceva foarte important – un tovarăş cu care să se bucure de toată frumuseţea aceea.
Vreme de o mie de ani se roagă să aibă un fiu. Istoria nu spune cui i se roagă, dat fiind că el însuşi e stăpân atotputernic, unic şi suprem; cu toate acestea se roagă şi, în cele din urmă, rămâne însărcinat.
Văzându-şi dorinţa înfăptuită, zeul timpului e cuprins de căinţă, conştient fiind că echilibrul lucrurilor era cum nu se poate mai fragil. Dar e prea târziu – copilul este pe drum. Tot ce mai poate face cu lamentările sale este ca pruncul pe care-l purta în pântece să se scindeze în doi.
Legenda povesteşte că, aşa cum din rugăciunea zeului se naşte Binele (Ormuzd), din căinţa lui se naşte Răul (Ahriman) – fraţi gemeni.
Îngrijorat, el rânduieşte totul astfel încât Ormuzd să iasă primul din pântecele său, dominându-şi fratele şi evitând ca Ahriman să dea de furcă universului. Cum însă Răul e isteţ şi capabil, el izbuteşte la ceasul naşterii să-l îmbrâncească pe Ormuzd şi apucă să vadă cel dintâi lumina stelelor.
Consternat, zeul timpului se decide să creeze aliaţi pentru Ormuzd: face să ia naştere rasa umană care va lupta împreună cu el pentru a-l domina pe Ahriman şi a evita ca acesta să pună stăpânire pe toate.
În legenda persană, rasa umană se naşte ca aliată a Binelui şi, potrivit tradiţiei, ea va triumfa în cele din urmă. Altă istorie despre Scindare va apărea însă cu multe veacuri mai târziu, de astă dată într-o versiune opusă: omul ca instrument al Răului.
Cred că mai toţi ştiu ce vreau să spun: un bărbat şi o femeie stau în grădina Raiului şi se bucură de toate desfătările imaginabile. Există o singură interdicţie – cuplul nu va putea cunoaşte niciodată ce înseamnă Binele şi Răul. Domnul atotputernic a spus (Fac, 2:17): „iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”.
Şi într-o bună zi se iveşte şarpele, asigurându-i că această cunoaştere e mai importantă chiar decât raiul şi că trebuiau să intre în posesia ei. Femeia refuză, zicând că Dumnezeu i-a ameninţat cu moartea, dar şarpele garantează că nu se va întâmpla nimic asemănător: dimpotrivă, în ziua când vor şti ce înseamnă Binele şi Răul, vor fi egali cu Dumnezeu.
Convinsă, Eva mănâncă din fructul interzis şi-l împarte şi cu Adam. Din clipa aceea, echilibrul originar al Paradisului se destramă, iar cei doi sunt izgoniţi şi blestemaţi. Există însă o frază enigmatică rostită de Dumnezeu şi care-i dă dreptate şarpelui: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul.”
Nici în acest caz (după cum nici în cel al zeului timpului care se roagă pentru ceva, deşi el e stăpânul absolut), Biblia nu lămureşte cu cine anume stă de vorbă Dumnezeul unic şi – admiţând că este unic – de ce spune „unul dintre noi”.
Oricum ar fi, rasa umană e osândită încă de la început ca în eterna Scindare să evolueze între cele două contrarii. Şi la fel şi noi, pradă aceloraşi îndoieli ca şi strămoşii noştri; cartea de faţă are drept scop să abordeze această temă apelând, în unele momente ale intrigii, la unele legende cu acest subiect şi răspândite pe toată faţa pământului.
Cu Diavolul şi domnişoara Prym am încheiat trilogia Şi în ziua a şaptea…, din care fac parte Pe malul râului Piedra am şezut şi-am plâns (1994) şi Veronika se hotărăşte să moară (1998). Cele trei cărţi vorbesc despre o săptămână din viaţa unor persoane normale care, brusc, se pomenesc confruntate cu dragostea, moartea şi puterea. Am fost totdeauna încredinţat că transformările profunde, atât în fiinţa umană cât şi în societate, au loc într-un interval de timp foarte redus. Când ne aşteptăm mai puţin, viaţa ne confruntă cu o provocare spre a ne pune la încercare curajul şi voinţa de schimbare; în acest moment, nu are rost să pretindem că nu se întâmplă nimic sau să ne scuzăm zicând că nu suntem pregătiţi.
Provocarea nu aşteaptă. Viaţa nu priveşte îndărăt. O săptămână este un interval de timp suficient ca să decidem ne hotărâm dacă ne acceptăm destinul sau nu.
Buenos Aires, august 2000
De vreo cincisprezece ani, bătrâna Berta se aşeza zilnic în faţa porţii sale. Locuitorii din Viscos ştiau că aşa se comportă de obicei oamenii vârstnici: visează la trecut şi la tinereţe, contemplă o lume din care nu mai fac parte, caută subiecte de conversaţie cu vecinii.
