Iar ei au zis: Doamne, iată aici două săbii. Zis-a lor: Sunt de ajuns.
(Luca XXII, 38)
CUPRINS:
Prolog …
Sosirea …
Saint-Jean-Pied-de-Port …
Exerciţiul Seminţei …
Creatorul şi creatura …
Exerciţiul Vitezei …
Cruzimea …
Exerciţiul Cruzimii…
Mesagerul …
Ritualul Mesagerului.…
Iubirea …
Trezirea Intuiţiei (exerciţiul Apei) …
Căsătoria …
Entuziasmul …
Ritualul Globului albastru …
Moartea …
Exerciţiul Îngropatului de viu …
Viciile personale …
Cucerirea …
Respiraţia RAM …
Nebunia …
Exerciţiul Umbrelor…
Ordinul şi ascultarea …
Exerciţiul Audiţiei …
Tradiţia …
Exerciţiul Dansului…
Cebrero …
Epilog: Sfântul Iacob de la Compostella …
PROLOG
„Şi fie ca, înaintea Feţei secrete a lui RAM, să atingi cu mâinile tale Cuvântul vieţii, şi să primeşti o asemenea forţă, încât să devii mărturisitorul lui până la sfârşitul Pământului.”
Maestrul a ridicat noua mea sabie, fără s-o scoată din teacă. Flăcările au tremurat în foc, semn favorabil care arăta că ritualul trebuie să continue. Atunci, m-am aplecat, şi cu mâinile goale am început să sap pământul din faţa mea.
Era noaptea de 2 ianuarie 1986, şi ne aflam pe vârful unui munte din Serra de Mar, aproape de formaţiunea numită Acele Negre. În afară de Maestrul meu şi de mine, se mai aflau acolo soţia mea, unul dintre discipolii mei, un ghid local şi un reprezentant al marii confrerii care reuneşte toate ordinele ezoterice din lumea întreagă, cunoscută sub numele de Tradiţie. Toţi cinci – inclusiv ghidul, care fusese prevenit în legătură cu ce avea să se întâmple, participau la consacrarea mea ca Maestru al ordinului RAM, o veche confrerie creştină fondată în 1492.
Săpasem în pământ o groapă nu prea adâncă, dar mare. Cu multă solemnitate, am lovit pământul pronunţând cuvintele rituale. Atunci, soţia mea s-a apropiat. Mi-a dat sabia de care mă servisem timp de mai bine de 10 ani şi care fusese sprijinul meu în tot acest timp. Am depus sabia în groapă, am acoperit-o apoi cu pământ şi am nivelat solul. În timp ce eu realizam aceste gesturi, retrăiam amintirea încercărilor pe care le trecusem, lucrurilor pe care le învăţasem, şi fenomenelor pe care eram în stare să le provoc, prin simplul fapt că purtam cu mine această sabie atât de veche, marea mea prietenă. Acum, pământul avea să o devoreze, metalul lamei sale şi lemnul mânerului aveau să hrănească din nou locul din care-şi trăsese atâta putere.
Maestrul se apropie şi puse noua mea sabie în faţa mea, chiar pe locul unde o îngropasem pe cea veche. Apoi, toţi şi-au depărtat braţele şi Maestrul a făcut ca în jurul nostru să se formeze o lumină ciudată, care nu lumina, dar care era vizibilă şi dădea siluetelor o culoare diferită de galbenul pe care-l proiecta focul. Trăgându-şi din teacă propria sa sabie, el mi-a atins umerii şi capul, spunând: „Prin puterea şi dragostea ordinului RAM, te numesc Maestru şi cavaler al Ordinului, astăzi şi pentru toate zilele care-ţi rămân de trăit. R de la Rigoare, A de la dragoste, M de la compasiune; R de la Regnum, A de la Agnus, M de la Mundi. Când vei avea sabia ta, fă în aşa fel ca ea să nu rămână prea multă vreme în teacă, pentru că ar putea rugini. Dar când va ieşi din teacă, fă ca ea să nu se întoarcă niciodată în ea fără să fi împlinit ceva bun, sau să fi deschis o cale”.
Cu vârful sabiei sale, m-a înţepat uşor pe cap. Nu mai trebuia să tac. Nu mai era necesar să ascund lucrurile de care eram capabil, nici să ascund miracolele pe care învăţasem să le realizez pe calea Tradiţiei. Începând din acel moment, eram unul dintre fraţi.
Am întins mâna să-mi apuc noua sabie, făcută din oţel nealterabil şi dintr-un lemn care nu putrezeşte, cu mânerul negru şi roşu şi cu teaca neagră. Dar în momentul în care mâinile mele au atins teaca şi mă pregăteam să trag sabia spre mine, Maestrul a făcut un pas înainte şi m-a călcat pe degete cu o asemenea violenţă încât am urlat de durere şi am lăsat din mâini sabia.
L-am privit fără să înţeleg. Lumina stranie dispăruse şi flăcările dădeau feţei sale un aspect fantasmagoric.
M-a privit cu răceală, a chemat-o pe soţia mea şi i-a dat sabia cea nouă. Apoi s-a întors spre mine, pronunţând aceste cuvinte: „Îndepărtează-ţi mâna care-şi bate joc de tine! Pentru că această cale a tradiţiei nu este drumul câtorva aleşi, ci drumul tuturor oamenilor! Şi puterea pe care crezi că o ai nu are nici o valoare, pentru că nu este o putere care să se împartă cu ceilalţi oameni! Ar fi trebuit să refuzi sabia. Atunci, ea ţi-ar fi fost dată pentru că inima ta era curată. Dar, aşa cum mă temeam, în momentul sublim, ai alunecat şi ai căzut. Din cauza avidităţii tale, trebuie să porneşti din nou în căutarea sabiei tale. Din cauza semeţiei tale, va trebui să o cauţi printre oamenii simpli. Şi din cauza fascinaţiei pe care o simţi pentru miracole, va trebui să lupţi mult pentru a regăsi ceea ce era pe cale să-ţi fie acordat cu atâta generozitate.”
A fost ca şi cum lumea s-ar fi evaporat de sub picioarele mele. Rămăsei în genunchi, fără voce, cu mintea golită. Acum că-mi îngropasem vechea sabie, n-o mai puteam lua înapoi. Şi fiindcă cea nouă nu-mi fusese încredinţată, mă aflam din nou în situaţia unui începător, fără putere şi fără apărare. În ziua supremei mele consacrări celeste, violenţa Maestrului meu, strivindu-mi degetele, mă arunca înapoi în lumea Urii şi a Pământului.
Călăuza a stins focul şi soţia mea, venind spre mine, m-a ajutat să mă ridic. Ea era acum păstrătoarea sabiei mele; eu, potrivit regulilor Tradiţiei, nu o puteam atinge niciodată fără permisiunea Maestrului meu. Am coborât prin pădure în tăcere, urmând lanterna călăuzei, şi am ajuns în cele din urmă la un mic drum de ţară unde erau parcate maşinile.
Nimeni nu şi-a luat rămas bun de la mine. Soţia mea a pus sabia în portbagajul maşinii şi a pornit motorul. Am rămas tăcuţi un moment prelung, în timp ce ea conducea încet pentru a evita gropile şi denivelările de pe drum.
„Nu-ţi face griji, a spus ea pentru a-mi reda puţin curaj. Sunt sigură că o vei regăsi.”
Am întrebat-o ce i-a explicat Maestrul.
„Trei lucruri. În primul rând, că ar fi trebuit să aducă un veşmânt mai călduros, fiindcă acolo sus era mult mai frig decât s-ar fi gândit. În al doilea rând, că nimic din toate acestea nu l-a surprins, şi că asta li se întâmplase deja adesea multora care au ajuns acolo unde eşti tu. Şi în al treilea rând, că sabia ta te va aştepta într-un punct al drumului pe care va trebui să-l parcurgi. Nu ştiu nici data nici ora. El mi-a vorbit doar de locul unde trebuie să o ascund pentru ca tu să o găseşti.
— Şi care este acest drum? am întrebat nervos.
— A, asta nu mi-a explicat prea bine. A spus doar că trebuie să cauţi pe harta Spaniei, un vechi drum medieval cunoscut sub numele de straniul drum al Sfântului Iacob.”
Vameşul a privit îndelung sabia pe care soţia mea o purta cu ea şi ne-a întrebat ce aveam de gând să facem cu ea. I-am răspuns că va fi expertizată de unul din prietenii noştri înainte de a o pune în vânzare. Minciuna a avut succes; vameşul ne-a dat un atestat care arăta că am intrat cu sabia prin aeroportul din Bajadas, şi ne-a spus că, dacă vor apare probleme la scoaterea ei din ţară, va fi suficient să prezentăm acest document la vamă.
Ne-am prezentat apoi la ghişeul de închirieri pentru a confirma rezervarea a două maşini. Ne-am luat chitanţele şi ne-am dus să mâncăm ceva la restaurantul aeroportului, înainte de a ne despărţi.
