O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.
Amin
DEDICAŢIE.
În ziua de 29 mai 2002, cu puţin timp înainte de a pune punct acestei cărţi, am fost la Peştera de la Lourdes, în Franţa, ca să umplu câteva sticle cu apa miraculoasă de la izvorul aflat acolo. De îndată ce am intrat în terenul de incintă al catedralei, un domn de vreo şaptezeci de ani mi-a spus: „Ştiţi că semănaţi cu Paulo Coelho?” I-am răspuns că eram chiar eu. Bărbatul m-a îmbrăţişat, mi le-a prezentat pe soţia şi pe nepoata sa. Mi-a vorbit despre însemnătatea cărţilor mele în viaţa lui, spunându-mi în încheiere: „Ele mă fac să visez.”
Am mai auzit în repetate rânduri propoziţia asta şi ea mă umple totdeauna de mulţumire. Atunci însă m-am alarmat – pentru că ştiam că Unsprezece minute trata un subiect delicat, izbitor, şocant. M-am dus la izvor, am umplut sticlele, m-am întors, l-am întrebat unde locuia (în nordul Franţei, aproape de Belgia) şi mi-am notat numele lui.
Cartea aceasta vă este dedicată, Maurice Gravelines. Am o obligaţie faţă de dumneavoastră, faţă de soţia şi nepoata dumneavoastră şi faţă de mine însumi: să vorbesc despre ceea ce mă preocupă, nu despre ceea ce le-ar plăcea tuturora să asculte. Unele cărţi ne fac să visăm, altele ne aduc la realitate, dar niciuna nu poate fugi de lucrul cel mai important pentru autor: onestitatea cu care scrie.
Pentru că eu sunt cea dintâi şi cea de pe urmă.
Eu sunt cea venerată şi cea dispreţuită.
Eu sunt prostituata şi sfântă.
Eu sunt soţia şi fecioara.
Eu sunt mama şi fiica.
Eu sunt braţele mamei mele.
Eu sunt cea stearpă şi numeroşi sunt copiii mei.
Eu sunt cea căsătorită şi fata bătrână.
Eu sunt cea care aduce pe lume şi cea care nicicând n-a zămislit.
Eu sunt alinarea durerilor naşterii.
Eu sunt soţia şi soţul.
Eu am fost bărbatul care m-a crescut.
Eu sunt mama tatălui meu.
Sunt sora soţului meu.
Şi el e copilul meu respins.
Poartă-mi totdeauna respect.
Pentru că eu sunt cea scandaloasă şi cea magnifică.
Imn către Isis, sec. al III-lea sau al IV-lea (?), descoperit la Nag Hammadi.
Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că Isus ia masa în casa fariseului, luă cu ea un vas de alabastru cu parfum şi, stând plângând îndărăt, la picioarele lui, cu lacrimi începu să-i ude picioarele şi le ştergea cu părul capului său, sărutându-i picioarele mereu şi ungându-le cu parfum. Când văzu fariseul care-l invitase, îşi zise în sinea lui: „Dacă acesta ar fi un profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care-l atinge: o păcătoasă.”
Atunci Isus luă cuvântul şi-i zise: „Simon, am să-ţi spun ceva.” „Spune, Învăţătorule”, zise el.
„ Un creditor avea doi datornici. Unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Cum nu aveau de unde plăti, el îi iertă pe amândoi. Care din doi îl va iubi mai mult?”
Simon răspunse: „Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult.” „Bine ai judecat”, îi zise el.
Întorcându-se apoi către femeie, îi zise lui Simon: „Vezi această femeie? Am intrat în casa ta; tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, pe când ea cu lacrimile sale mi-a udat picioarele, iar cu părul său mi le-a şters. Tu nu m-ai sărutat; ea însă de când am intrat nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai turnat untdelemn pe cap, pe când ea picioarele mi le-a uns cu parfum. De aceea îţi spun că i se iartă păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit. Acela însă căruia puţin i se iartă, puţin iubeşte.”
Luca, 7, 37-47
A fost odată ca niciodată o prostituată pe nume Maria.
Un moment. „A fost odată” este cel mai nimerit mod de a începe o poveste pentru copii, pe când „prostituata” e un subiect pentru adulţi. Cum pot scrie oare o carte cu această aparentă contradicţie iniţială? Dar, în fine, cum în fiecare clipă din viaţă suntem cu un picior în basm şi celălalt în abis, să păstrăm această formulă introductivă:
A fost odată o prostituată pe nume Maria.
Ca toate prostituatele, se născuse fecioară şi nevinovată, iar în adolescenţă visase să-l întâlnească pe bărbatul vieţii sale (bogat, frumos, inteligent), să se mărite (îmbrăcată în mireasă), să aibă doi copii (care să fie celebri după ce aveau să se facă mari), să locuiască într-o casă minunată (cu vedere la mare). Tatăl ei muncea ca negustor ambulant, mama ei era croitoreasă, oraşul ei din interiorul Braziliei avea un singur cinematograf, un centru comercial, o agenţie bancară şi de aceea Maria nu înceta să aştepte ziua când Făt-Frumosul ei avea să sosească pe neaşteptate, să-i răpească inima şi să plece cu ea spre a cuceri lumea.
Cum însă Făt-Frumos nu apărea, nu-i rămânea decât să viseze. S-a îndrăgostit prima oară la unsprezece ani, în timp ce mergea pe jos de acasă la şcoala primară din localitate. În prima zi de clasă, îşi dădu seama că nu era singură pe drum: împreună cu ea mergea un ştrengar ce locuia prin vecini şi urma şcoala după acelaşi orar. Cei doi nu schimbaseră nici o vorbă, dar Maria începu să observe că cea mai plăcută parte a zilei erau pentru ea tocmai clipele de pe strada plină de praf, oboseală, cu soarele la zenit, când băiatul păşea grăbit, iar ea abia îşi mai trăgea sufletul în efortul de a se ţine după el.
Scena s-a repetat mai multe luni de-a rândul. Maria, care detesta să înveţe şi n-avea altă distracţie în viaţă în afara televiziunii, nu-şi mai dorea decât ca ziua să treacă repede, aşteptând cu nerăbdare fiecare drum la şcoală şi, spre deosebire de celelalte fete de vârsta ei, găsea că sfârşiturile de săptămână erau cum nu se poate mai plicticoase. Cum pentru un copil orele trec mult mai greu decât pentru un adult, ea suferea din plin, zilele i se păreau prea lungi, pentru că nu-i dăruiau decât zece minute cu iubirea vieţii sale şi nenumărate ceasuri pe care şi le petrecea cu gândul la ea, imaginându-şi ce bine ar fi fost dacă ar fi putut sta de vorbă cu el.
